Deși nu sunt un mare adept al democrației admit că, măcar pentru meritul de a primeni când și când suinele ce se înfruptă din troaca puterii, democrația chiar imperfectă, originală și manipulabilă este de preferat vreunui oltean peltic înconjurat de tancuri.
Încercând, în ciuda rezervelor mele personale privind capacitatea democrației de a discerne pe baza popularității, accesului la propagandă și la mită electorală valori adevărate, să fac un pic de sens din situația politică actuală, nu pot să nu concluzionez că ascensiunea și probabil victoria pesedistă sunt extrem de firești și ar fi tot la fel și dacă o pană de curent ar întrerupe televiziunile sau transporturile de mălai electoral.
Atunci când timp de 10 ani pici permanent nu numai la bacalaureatul bunei guvernări ci și la examenul de capacitate al minimei respectări a electoratului, când hăhăiești ca un tont unei mase de oameni din ce în ce mai nemulțumiți, nu ar trebui să te mire că din construcțiile tale politice ulterioare va rămâne prea puțin nisip disponibil aruncării în ochii bizonului tropăind către vot.
Victoria iminentă a unuia din cei mai terni candidați ai ultimelor decenii, un om a cărui nuri electorali amintesc de ginecomastia travestitului și a cărui chip sugerează, mai ales când vorbește, posibilitatea unui cromozom supranumerar nu poate fi pusă nici pe seama puternicului aparat de propagandă a PSDului, nici pe seama prostiei mitologice a electoratului valah cât este efectul tardiv și previzibil al nesimțirii băsescienoudriene și eșecul profund al tristei călătorii politice începute în 2004.
Zece ani de dreptism tip Traian au satirisit cu siguranță un popor de stânga, născut cu gândul la pensii și ajutoare și ar fi fost nevoie de toți morții din țară, nu doar din Teleorman, ca alt partid decât avortonul pecerist condus de Ponta să-și impună vreun candidat.
Întotdeauna prin preajma alegerilor de importanță, constatând lehamitea oamenilor normali pentru tot acest circ, vectori de influență aI celor care, conduși în sondaje, își imaginează că revigorarea prezenței la urne le-ar conferi vreo șansă în plus, inoculează în mod insidios gândul că această alegere, mai mult decât altele, are un sens și o semnificație ultimativă. Că prezența noastră cu carioca la urne, pentru exprimarea directă și grafică a considerației pentru conducători, a devenit ultima șansă de scoate din iceberguri Titanicul carpatodunărean. Că alegerea lui Ponta va fi urmată de o lume în care amintirile despre blândețea ceaușistă vor fi o nostalgie întretăiată de regretul covârșitor pentru absența taman la acest vot.
În fapt Titanicul nostru național este de mult cu curul în sus, motoarele în apă, căpitanii tolăniți în bărci, cu un whisky în mână și doar violoniștii posturilor naționale mai pretind că totul mai are o urmă de armonie.
Nu cred că dacă Ponta va ieși președinte o să se scuture țara, nici că vulcanii noroioși o să-nceapă să spârcuie sau Marea Neagră să dea în tzunami. Nu cred că o să mă caute cineva pe acasă că l-am înjurat pe chinezoid și nici nu cred că îmi va tăia din salariu mai mult decât, în mod decent, ar face-o și altul.
După cum nu cred prima grijă a lui Johanes, a lui Tăriceanu sau a altor participanți la Olimpiadă ar fi să lege una de alta măsuri necesare vreunui progres.
Așa că în esența mea cred și sfătuiesc și pe alții s-o facă doar faptul că alegerile ce vor veni, în afară de a consfinți, un pic prea târziu, eutanasia binemeritată a clicii de până acuma, nu vor aduce nici un fel de modificare a vieții noastre, în nici un caz nu vreuna de substanță.
Pentru că până la urmă de ne-am dori cu adevărat vreun progres am schimba staulul și nu doar boul din capul ciredei.