Multă vreme am crezut, mărturisesc cu rușine, că politicienii nu sunt de fapt patrioți.
Că ei, în lipsă de ceva mai bun cu care să se laude (vreo meserie, 2 sau 3 luni pe an de muncă cinstită sau existența unor momente în care se mai gândesc și la alții), inventează gogorița cu iubirea de țară doar pentru că știu că aserțiunea nu poate fi verificată cu mai multă acuratețe decât iubirea mustind dintr- un pupic pe obrazul soacrei.
Chiar atunci când, cu ochii arzând ca ai subiecților cu placebo dintr-un studiu controlat de antipsihotice, câte vreun Vadim sau Funar probau consistent iubirea de țară descriind umplutura cu care merg puși ungurii la cuptor, o porțiune sceptică a spiritului meu mă făcea să implic că de fapt sandilăii fac teatru.
Un documentar despre psihologia unui violator m-a lămurit că în fapt, chiar dacă bizari în comportament, toți acești politicieni au față de țară, subiectul violului lor permanent, sentimente.
Desigur există o diferență între existența unor sentimente și patriotismul adevărat; acesta din urmă i-ar face să se gândească la binele țării spânzurându-se cât mai prompt.
Dar, să fiu cinstit, oamenii aceștia privesc țara realmente cu ochii umezi, pasiunea și interesul cu care privește un pedofil o grădiniță.
Este nevrednic de mine să pretind că mimează toate acestea.