Undeva era un loc foarte galben și în miezul cel mai galben al galbenului era demonii galbeni. Copilul cu ochi negri știa numai să tacă, nu înțelegea de ce alții îl ocoleau. El mergea drept înainte și vorbea drept, fără ascunzișuri. Când ajunse în lumea verde râse, fiindcă verdele este sănătos pentru ochi. Când ajunse în lumea albastră zâmbi, pentru că albastrul deschide tainițele de comori ale inimii. În lumea roșie își șterse o lacrimă caldă, de bucurie că focul ardea domol ca în căsuța bunicilor. Acolo găsea mereu roata de mămăligă și laptele dulce umplea farfuria de aluminiu până la dungă. Într-o noapte din postul mare demonii galbeni au îmbrăcat în mantie aurie copilul și l-au luat în împărăția lor. Ochii lui s-au lărgit de groază și de țipăt mut. Nu mai era nici o roată de mămăligă, ci doar oameni îndrăgostiți de umbre care se împerecheau pieziș ori făceau horă până când umbrele lor se topeau și se mâncau unele pe altele. Erau oameni fără zâmbet sau lacrimi, care schimbau cuvinte peste cuvinte peste alte cuvinte între ei. Copilul plângea în hohote, avea gâtlejul strâmtorat și aproape se îneca. Galbenul din ochii demonilor îi sfredelea pupilele. El încă tăcea, dar înghițise prea mult galben. Era tot mai subțire, tâmplele i se apropiau una de alta, umerii la fel. Crescuse mult, era mai înalt decât toți demonii, dar umbla printre ei ca pe bețe lungi de chibrit. Ochii lui erau tot mai mari, atât de mari încât acopereau soarele care devenise negru.

Apoi a început să urce în genunchi și coate treptele castelului galben. Apoi s-a aruncat din vârful turnului cel mai galben. Dar nu, demonii galbeni nu au murit și nici nu au zburat în altă parte. Doar că în lumea de unde plecase copilul a mirosit mai mult timp a tămâie și smirnă.


(1 octombrie 2014)