Unul din studenții mei este un băiat înalt, subțirel și creț.
Este un om bun, timid și blajin, priceput în geometrie aplicată, motiv pentru care în mod uzual se așează în timpul lucrărilor practice în punctul cel mai îndepărtat din punct de vedere geometric și cel mai ascuns din punct de vedere al vizibilității față de mine, cu abilitatea unui cameleon aflat la o expoziție de pictură.
Presiunea evolutivă a 17 ani de grupe de studenți picotind 8 luni pe an mi-a creat însă un al șaselea simț în a dibui genul acesta de oameni cu ușurința cu care un tapir înfometat dă de termite.
Când dezlănțui interactivitatea cu care îmi place să torturez în mod uzual pe mai tinerii mei colegi somnoroși, aleg cu regularitate una din persoanele aflate în zonele cele mai inaccesibile (teoretic) controlului meu vizual, cu abilitatea omului care știe de mult că perele zemoase cresc tocmai în vărful copacului.
Am convenit cu studenții că nu mai sunt un om tânăr și ca atare am multe celule nervoase luptându-se zilnic cu extincția. Nu pot în context aloca pâlcuri de neuroni, ce ar putea găsi alte utilizări, pentru memorarea numelor lor, trebuind să ne mulțumim cu toții, atunci când pronumele sunt ineficiente, la decelarea adresantului frazelor mele din micile aluzii („bărbosul”, „ochelarista” sau „păluga”) care sunt tot ceea ce creierul meu mai poate reține și reproduce.
Mi s-a părut o treabă fair, așa că apelativul de „Crețul” a venit firesc, răsplătitor pentru timpul petrecut de om cu bigudiurile în mână, deși poate ușor nedrept cu alte caracteristici de înălțime, corpolență, miopie și orientare temporo-spațio-gnostică a lui.
O perioadă de timp am simțit că tânărul nu părea sută la sută încântat de soluția mea, devenind totuși mai puțin reticent când am discutat alte variante alternative, cum ar fi „ochelaristul cu zulufi”.
S-a dovedit că este un student plin de bunăvoință și cu o dorința de a răspunde, măcar o dată, corect mai mare decât ar fi dorința lui Dinamo de a prinde secolul ăsta liga campionilor.
Deocamdată nu are mare noroc, nereușind aparent să înțeleagă de ce, deși atât de bine camuflat de halatele colegilor săi, nu scapă de interesul meu cu mai mare ușurință decât ar scăpa un țânțar cu burta plină de ecodetecția unui liliac.
Azi l-am trimis să aducă o foaie de observație a unei paciente.
A plecat cu promptitudinea cu care un profesionist al cursei de ștafetă ia startul, întorcându-se totuși după 2 minute, ca un pescar cu mulineta uitată în beci, să mă întrebe de numele pacientei.
O dată ce acesta i-a fost relevat a dispărut din nou din salon cu hotărârea unei ordonanțe hotărâtă să aducă generalului uniforma de paradă.
De data asta elanul l-a ținut suficient de mult timp, nu și norocul se pare, căci s-a întros să mă întrebe unde ar trebui de fapt foaia găsită și ce persoană exactă corespunde obscurei descrieri „asistenta mea”.
Întrucât până și Hercule a avut parte de un număr finit de încercări l-am cruțat de vreo nouă ordură, făcând eu cei 10 metri necesari recuperării foii de oservație.
La urma urmei am apreciat faptul că în ciuda atâtor neclarități și vicisitudini, ca un bărbat adevărat, e drept fără GPS, omul s-a zbătut, a încercat și nu s-a lăsat mai bătut decât ar fi făcut-o un pește uitat pe o plajă.
Mă atașez de fapt de studenții mei.
Însă nu într-un mod în care ei să-și dea vreodată seama și în nici un caz în modul în care ei ar înțelege atașamentul și cumsecădenia.
Prefer să îi știu stressați, când viața pe care și-au ales-o va fi, minus dacă se apucă de vândut medicamente, un stress continuu și preocupați de amploarea necunoașterii lor, când toată viața lor ulterioară va fi de fapt o încercare futilă de a umple acest gol.
Îi vreau descurcăreți, versatili, maleabili și logici, nu amorfi, adormiți, speriați și scolastici.
Chiar dacă asta implică că sunt stressant, veșnic nemulțumit, cârâitor, bășcălios și agresiv din punct de vedere intelectual.
Îmi place să cred că ocazional induc în vreunul din ei vreo schimbare în bine, nu neaparat în ce privește memorarea sau nu a unor boli de endocrinologie, cât în filozofia mai adâncă a abordării profesiei, gândirii și muncii în domeniu.
Din acest punct de vedere eu și Crețul am plecat pe un drum pe care îi doresc să fie cât mai lung, chiar dacă mă gândesc că implică alergătură, pas de defilare și câteva mii de flotări.