Las cu înfrigurare sacoșele din mână și izbutesc să răspund la telefon în ciuda ploii care picură ușor iritant.
Nimic important. O doamnă, probabil pacientă, întrebându-mă ușor anxioasă:
- Alo, doamna doctor?
Răspund ușor uimit
- Nu cred...
- Alo, doamna doctor? se supralicitează pe un ton ușor nerăbdător
- Nu sunt o doamnă, contribui ambiguu cu o voce un pic mai groasă decât o am de obicei
- Nu este doamna doctor D ? continuă femeia (sau o fi fost bărbat?)
- Bingo! concluzionez eu închizând telefonul și recuperând sacoșele din baltă.
Sper să nu îi fi stricat reputația doamnei doctor.
Pare că mobilele zilelor noastre sunt un must have foarte valoros. Nu cred că în vreo alee pustie, înconjurat de dubioși, m-aș descurca la fel de bine fără el ca proiectil sau armă albă. În plus de nu l-aș avea aș dormi ca un animal după masa, pierzând o atât de plâcută perioadă a zilei.
Cu el alături nici o șansă. Răsună vesel ca un cocoș în elan vocal postcoital așa că bâjbâi după el pe noptieră.
Din nou o doamnă:
- Alo... doctorul Constanti Cucu?
- Mda
- Mă auziți?
- Ca pe o drujbă reparată ...
- Sunteți doctorul Constantin Cucu?
- Da, săracul...
- Eu nu prea vă aud că e zgomot în jur ...
- Știu exact cum este. Minus că eu vă aud pe dumneavoastră
Discuția continuă ca de la surdă la adormit, cu apropierea asimptotica a punctelor de vedere, dar izgonirea completă a lenei postprandiale.
Ce primitiv trăiau oamenii pe vremuri fără mobil.
Și cât de mult ....