Am un pacient ghinionist în sensul că, deși nu ține în mod special dietă, nici nu este clar dacă își ia chiar zi de zi medicația, diabetul lui pare a se agrava.
Faptul, pe care eu îl consider îngrijorător, lui îi pare tolerabil, fiind nedureros, deși povestirile mele motivaționale despre amputații, orbire, dializă și infarct tind să clădească prin picuratul lor repetat o stalagmită de îndoială în opacitatea de cavernă a mentalității lui.
Ca un maestru sahist descoperind și popularizând un gambit nou, omul îmi relevă astăzi rațiunea intimă a confidenței lui și arma lui secretă cu care se apără, înfulecând amandină după amandină, de diabet.
Este vorba de o mică investiție, de doar câteva mii de euro, pe care a făcut-o într-un aparat de producere, stocare, distribuire și împroșcare a apei, purificată, ionizată și, sper eu, măcar răcită, numită „apa Kangen”.
Citind unele semne vagi de nedumerire de pe chipul meu omul îmi înmânează manualul de prezentare a produsului care aparent zilele astea tronează în locul unde pe vremuri avea chiuveta și îmi cere opinia și insightul.
Termenul „kangen” înseamnă în japoneză „întoarcere la origini”, deși fără conotația românească a trimitrii în origini, și este în esență un aparat de electroliză cu posibilitatea acidifierii sau alcalinizării apei, taman potrivit pentru consumatorii de apă acidifiată sau alcalină.
Nu există date de tip științific (adică din alea care necesită observații sistematizate sau comparații validate statistic) care să demonstreze că genul acesta de produs este benefic sau nu, deși pe coperta manualului se constată o familie fericită, posibil poate și pentru că tatăl e băutor de apă, aparent sănătoasă.
Deschiderea broșurii începe cu lecturarea a 46 de motive, părerea mea întemeiate, pentru care este bine ca omul să bea zilnic apă, multe din aceste raționamente fiind aplicabile de fapt și la pești. Spre deosebire de aceștia însă omul este extrem de rezistent și la apa mai alcalină sau mai acidifiată, fie ea băută, împroșcată sau doar implicată în gargară, fapt speculat de manufacturierul japonez în proiectul lui comercial.
Mai departe se discută îndelung despre deshidratare și soarta imprudenților apatici la băut trecându-se apoi în revistă lunga listă de organe ale omului care nu se descurcă prea bine în condiții de acidoză, minus că acesta își lipește buzele de țâșnitoarea bonsai din bucătărie. Paradoxal singura zonă în care aciditatea persistă, chiar după două trei vadre de apă alcalină este stomacul, capabil se pare a -și păstra aciditatea necesară digestiei și după agresiuni mai importante.
Din păcate testele clinice care au permis legitimarea produsului au fost extrem de confidențiale, dar convingătoare pentru ministerul muncii și bunăstării din Japonia, ca și a reprezentanților unei asociații profesionale de medici foarte buni niponi, intervievați cu răbdare de gheișele firmei.
Desigur însă că nu este nevoie de toate aceste teste când există relatările mult mai coerente și greu de combătut a oamenilor atinși de binefacerea lichidă, relatând despre răni închizându-se după nici 2 săptămâni de pulverizare cu apă acidă sau despre metastaze reducându-se în timp numai și numai din prevederea de a-și înghiți citostaticele cu apă kangen.
Nu sunt convins că personal mi-aș cumpăra un astfel de aparat, deși sunt convins că micii spălați cu apă superalcalină s-ar putea dovedi pe grătar fabuloși. Nici măcar nu am suficiente date cât să conchid cu claritate că, minus efectul în plan financiar, aparatul este în vreun fel nociv.
Ba mai mult cred că pacientul meu, dacă va respecta dieta și își va lua regulat medicația, fie ea și cu apă scoasă dintre electrozi, are o șansă de vindecare mai mare decât până acum.