Nu știu, domniile voastre ce simțiți. Eu simt doar frustrare, cu ani în urmă am vrut ca președintele Moldovei să fie și al României... nu a ieșit Mircea Druc, s-a ratat șansa unui Cuza; a venit sclipiciul de la Istanbul, blugii cu bentițe, vipuști, sucurile cu mult zahăr și noi am rămas, parcă, la fel de săraci. Am mers la vot(uri) ieșeau mereu alții decât cei care ni i-am dorit; am zis ce ne pasă(!) totul e să meargă bine economia; economia s-a dus dracu', instituții desființate, locuri de muncă deasemenea...a pornit exodul copiilor spre o lume mai bună; părintii, care mai trăiesc, au o pensie de mizerie, noi avem/nu avem de muncă; traiul de pe o zi pe alta îmi arată o Românie într-un declin fără precedent; am ajuns să nu știu dacă mâine am bani să îmi pot cumpăra o pâine, dacă va trebui să ajung și pe la medic deja mă sperii. Personal, am avut noroc să nu am nevoie prea des de asistență medicală, dar, cei ce nu au încotro, cum naiba se descurcă? Mai cerem un share pe Facebook, mai suntem sprijiniți de câte un blog al câte unui formator de opinie. Mă doare. Mă doare pensia mizeră a mamei mele. Mă doare că nu am un loc de muncă. Mă doare exodul copiilor mei. Mi-e dor de ei, de NORMALITATE. Dacă mă tem, global, mă tem de Putin, local mă tem toți cei ce ajung la putere pentru că știu că puterea o vor pentru sine și nu pentru binele poporului. Exist. Nu am cerut asta. Mă-ntreb, de ce trebuie să îndur lipsuri. Vă-ntreb: până când și de ce?