Depresia autumnală caracteristică firii mele solare a primit duminică o triplă lovitură.
În primul rând s-a dovedit că perspectiva climatologică pe care o aveam asupra meleagului unde m-a teleportat barza acum 48 de ani este complet eronată și că în fapt toamna de care mă tot plângeam ca o muiere s-a transformat, peste noapte în iarnă sadea, cu ninsoare, îngheț, cauciucuri de iarnă și dârdâială. Numai și numai calitatea guvernului Ponta a făcut ca deplasarea mea de colo colo cu mașina să aibă loc în condiții umane, prin intervenția echipelor de specialiști care au lăsat zăpada să se topească de pe caldarâm.
În al doilea rând, și aici nici măcar luminata cârmuire pontiană nu mi-a fost de folos, s-a dovedit că față de alte baterii de mașină, bateria Hyundaiului meu nu poate gestiona amestecul de frig, alarmă și faruri aprinse, lăsându-mă la greu ca un duracell contrafăcut în Turcia. Autostopul către București, a cărui succes efectiv este destul de puțin garantat pentru o persoană de genul, vărsta și corpolența mea a fost evitat doar prin siluirea bateriei unui prieten, cu mașină adevărată, astfel că s-a putut într-un final asigura întoarcerea acasă.
În fine,deși mai potrivită ar fi fost votarea în procedură de urgență a diminuării zilei cu o oră, în speranța parcurgerii mai rapide a lunilor de iarnă, guvernul criminal nu a aprobat decât trecerea la ora de iarnă, cu care nu s-a făcut nici o brânză, având în vedere că, deși mă scol tot în întuneric, cu un pic de noroc acum ajung și acasă pe beznă.
Aceste evenimente m-au lovit în moral cu tăria unui serviciu sănătos al Serenei și m-au lăsat, din nou, invidios pe soarta urșilor, capabili a hiberna această perioadă a anului.