Pe 25 octombrie 2014, la vârsta de 26 de ani tânăra Reyhaneh Jabbar a fost executată, prin spânzurare, într-o închisoare din Teheran.
Faptul este prezentat de mass media ca o nouă piesă din dosarul atrocităților de care statul iranian este capabil, alături de povestea că femeia avea în momentul crimei 19 ani, de fapt se apăra de un viol, viol încercat de victima crimei, fost membru al seviciilor de spionaj iraniene, Morteza Abdolali Sarbandi.
În preziua execuției femeia transmite un mesaj mamei ei, mesaj preluat și difuzat în presă în scopul obținerii unor reacții emoționale cât mai intense.
Bineînțeles că execuția este condamnată de departamentul de stat american, de guvernul britanic și de organizațiile umanitare.
Din perspectiva procurorilor iranieni faptele par un pic diferite; pare că femeia, trimisese cu 3 zile înaintea crimei un SMS unei prietene spunînd : « cred câ îl voi ucide la noapte » È™i își cumpărase arma crimei cu două zile înainte. ÃŽn plus la arestare a implicat un bărbat, Sheikhi, recunoscând ulterior că acesta nu exista, fiind născocit de ea în sepranÈ›a de a încurca investigaÈ›ia.
În context atât judecătorii locali cât și cei ai înaltei curți iraniene au găsit-o vinovată, pedeapsa cu moartea rezultată putând fi comutată, conform legilor iraniene, doar cu acordul familiei victimei; în ciuda protestelor internaționale și a diligențelor procuraturii acest acord privind clemența nu a venit.
În 1997 în Virginia, SUA domnul Joseph Roger O'Dell a fost executat pentru uciderea și violarea lui Helen Schartner, după ce i s-a refuzat ultimul apel în care cerea testarea ADN a probelor biologice de la locul crimei; ulterior execuției testarea, cerută de văduvă a fost imposibilă, curtea de justiție locală decizând ca mai bine să distrugă probele. Mai norocos, deși nu cu mult, Earl Washington Jr, condamnat la moarte în 1984 pentru uciderea tinerei Rebecca Wiliams, a fost totuși exonerat după 16 ani de așteptare a execuției prin aceleași teste ADN.
În fapt 142 de condamnați la moarte americani au fost achitați sau li s-a comutat pedeapsa, din cauza posibilei nevinovății din 1973 încoace.
Pedeapsa cu moartea este în opinia mea barbară și m-am bucurat că s-a decis abolirea ei la noi.
Probabil că mulți oameni ar merita să moară, dar a decide cine să moară și cine să trăiască pare un exercițiu demiurgic pentru care noi ca societate suntem nepregătiți.
În plus moartea este atât de definitivă că riscurile unei erori sau incertitudini judiciare nu mai pot fi corectate și atât de finală că mântuiește întrucâtva condamnatul de posibilitatea de a se căi și suferi pentru crima comisă.
Ideea de a omorî oficial un alt semen îmbracă ideea de destin uman în hainele unei ieftinități imorale evidente și șterge rapid diferența de mentalitate care ar trebui să fie între un criminal și o societate cu valori umane.
Aparent unele țări, Iranul și America printre ele, nu gândesc ca și mine.
Pentru oamenii, instituțiile, judecătorii și conducerile politice ale celor două rivale de pe eșichierul mondial dreptul la curmarea vieții câte unui cetățean vinovat (sau nu) nu este deschis negocierii.
Ce nu înțeleg însă și întrucâtva îmi pare nedrept este de ce, ca opinie publică, ar trebui să cântărim diferit cele două regimuri.
Nu pot să consider a priori că procurorii, judecătorii și sistemul iranian de justiție sunt atât de tenebroși cât să își propună să spânzure femeile care se apără de viol, ba chiar cred că toată această conotație a cazului este o tentativă propagandistică de a demoniza Iranul și de a crea opiniei publice dezgustul și condamnarea necesare unei eventuale viitoare beligeranțe.
Întrucâtva cred chiar că riscul unei femei de a fi violată în Iran este mult mai mic decât cel al unei femei din Statele Unite, fie și datorită altor mentalități, altor legi și altor tipuri de comunități.
Nu pot compara cu obiectivitate calitatea actului de justiție în State cu cel din Iran, dar existența de erori judiciare recunoscute ca și atitudinea autorităților americane în cazul omorârii accidentale a lui Teo Peter de către un militar american permit concluzia că, la fel ca și alte valori importabile de peste ocean, nici justiția lor nu este infailibilă.
De circa 10 ani am devenit extrem de conștient de intensitatea și invizibilitatea propagandei la care suntem expuși, ca și de faptul că aceasta nu a fost în nici un caz o caracteristică a comuniștilor.
De fapt propaganda comunistă a fost mereu grosieră, evidentă și evitabilă, față de cea profesionistă, îmbrăcată în straiele veridicității și testată psihologic prin care turmele de oameni sunt în zilele noastre conduse și învățate să gândească.
Drama celor doi tineri iranieni este în contextul pe care l-am detaliat un exemplu tipic, prin care un fapt divers repetabil în orice loc de pe pământ este popularizat și difuzat în mod incomplet, cu conotații de defăimare și inducere a urii, friciii și dezgustului față de alți semeni.
Este peferabil în context să verifici cât de cât faptele până să decizi cine e rău și cine e bun, cine civilizat și cine sălbatec, cine are dreptate și cine nu, fie numai pentru ca să ai satisfacția intimă că tu, față de alții, ești cu o țâră mai puțin manipulabil.