Citeam deunăzi un text al unei doamne care afirma sus și tare că este feministă, este o feministă adevărată căreia nu îi este rușine de feminismul ei, motiv pentru care, desigur, este mai abilă în a detecta misoginia care o înconjoară decât este un liliac flămând capabil a găsi un țânțar ieșit la agățat.
Doamna în cauză lăcrimează pentru fiecare femeie oropsită, cu precădere pentru femeile musulmane, aparent supuse unor restricții vestimentare și de manifestare a femininității cu care combatanta noastră nu este de acord, dar și pentru fiecare femeie silită să gătească, să deretice sau să-și cumpere singură cotonete.
În context doamna deplânge incapacitatea masculină de a înțelege nevoile femeii de frumos, de a se relaxa la mall și coafor sau pur și simplu de a procastrina câtă vreme bărbatul încearcă să alăpteze.
Ca urmare a acestor concepții, dar și a unui prag destul de ambițios impus bărbaților în lupta lor cu misoginismul, doamna în chestiune constată că este înconjurată aproape în totalitate de persoane masculine voioase, aparent mulțumite, în ciuda uzurii interioare și ronțăirii permanente pe care o generează cancerul misoginiei structurale.
Un număr destul de mare de colege, prietene, cunoștințe feminine și neveste m-au făcut să fiu circumspect în general cu această latură a interacției de gen, conștient că, spre deosebire de noi bărbații, femeile nu au în mod necesar nevoia de a-și demonstra credințele și ideile, necum de cine știe ce factor declanșator pentru a a acționa în consecința acestora.
Nu sunt convins că o viață de dus gunoiul, de așteptat iubitele cu motorul aprins sau de memorarea a zilelor aniversare sunt cu adevărat suficiente din partea unui suflet negru de misogin, așa că am abordat și eu, ca oricare dintre noi bărbații, atitudinea spășită pe care o merit.
Am cedat întotdeauna ultimul cuvânt și alegerea finală femeii, chiar dacă asta m-a făcut ulterior, după cum mi s-a explicat, vinovat, atunci când viața, la rândul ei misogină, mi-a dat dreptate.
Cu toate acestea, măcar la nivel teoretic, mă simt întrucâtva vexat de teoria femeii în cauză ca și de propensitatea multor doamne de a folosi, atunci când mitraliază cu argumente vocale, acuza de misoginism în viața de zi cu zi.
În percepția mea majoritatea femeilor se deprind în relațiile cu bărbații din jur cu o anumită aparteneță princiară, fiind convinse că amabilitatea pe care aceștia, din nevoia generală de curtare și sex o arată, se datorează nu atât acestei bicisnice trebuințe a bărbatului cât unei anumite valorizări pe care acesta ar da-o raționamentului, aspectului rasat și inteligenței femeii aflate în cotcodăceală.
Ca urmare orice moment în care ceva merge prost în această firească ordine a lucrurilor și femeia constată fie ocuparea locului favorit, fie ricoșeul nucilor sale verbale aruncate în peretele masculin, fie poate doar sacrilegiul contrazicerii ideilor enunțate, femeia devine nesigură de rolul ei pe tronul imaginar de prințesă, fiindu-i greu să accepte orice alternativă la gândul că cel din fața lui este beat, misogin sau frustrat.
Aș face o mare nedreptate atâtor generații de bărbați întinși pe canapea cu mâna la prohab și berea la îndemână așteptând începutul meciului netulburați de troncăneala femeii prin bucătărie dacă nu aș recunoaște că misoginismul într-adevăr există și m-aș prezenta mai bun decât sunt dacă nu aș admite, ocazional, dulceața și căldura pe care acesta îl poate aduce, în anumite momente, în sufletul de bărbat.
Dar, dincolo de diferențele de tot felul, eu chiar cred că femeia este superioară din multe perspective bărbatului, de la inteligența emoțională la cea propriu zisă, de la modalitățile de prioritizare la decență și bun simț. De sex appeal ce să mai vorbim.
Ca atare nu mă regăsesc în construcțiile mult prea artificiale ale unora din prințesele zilelor noastre privind misoginia presupusă în orice bărbat care refuză să cumpere OBuri și cremă epilatoare, nici nu consider în mod absolut că a spune „nu” unei femei este ceva în esența lui descalificant.
Cât despre feminism cred că este un termen destul de gol, câtă vreme singurele persoane de care trebuie apărată feminitatea sunt tot femeile, de la arăboaicele care aleg să poarte iașmalâcul la vasluiencele care se lasă călcate în picioare de bețivan.