Există puține sentimente omenești cu care să empatizez mai mult decât cu frica unei persoane obișnuite de operație.
Cumva trupul omenesc nu pare făcut pentru crestare, despicare, scotocire și cusut, motiv pentru care am deosebit de multă simpatie pentru oricare om, de obicei pacient, care îmi mărturisește, într-un mod mai mult sau mai puțin tainic, despre această fobie personală.
De fapt singurele persoane cu o părere extrem de pozitivă despre actul operator sunt chirurgii. Din perspectiva lor o mică intervenție de îndepărtare a vreunui organ neesențial (uter, ovare, tiroidă sau colecist de exemplu) va fi mereu preferabilă obsesiei vinovate a unei părți din populație care insistă să tragă de aceste organe până mor.
Operațiile sunt în mâinile lor capabile peiorativ de ușoare, desigur în absența ghinionului și hăbăuceala colegilor interniști, preferând să orbecăie în loc să se uite de-a dreptul, stricând adesea ficatul cu medicamente în loc să scoată dracu tot, probabil că le pare întrucâtva pedantă și ridicolă.
În ciuda acestor asigurări există largi categorii populaționale care privesc activitatea chirurgicală cu oarecare reținere, ba chiar există psihopați care urăsc până și sonda, colonoscopul, trocarul și seringa, mai ales dacă se află în postura de țintă vie pentru acestea.
Desigur nu toți pacienții sunt atât de devianți.
Am constatat de exemplu de-a lungul vremii că o bună parte din femei acceptă cu destul de mare ușurință despărțirea de uter eventual și ovare în favoarea colecțiilor domnilor doctori ginecologi, fapt mai puțin frecvent întâlnit în cadrul relației spinoase dintre urologi și bărbați. Tiroida nici ea la rândul ei nu a părut esențială la o parte din pacientele mele și posesia unui colecist nu mai este de mult hip la o parte din femeile cu nămol ecografic.
Cu toate acestea există și îndăratnici hotărâți să bage ramuri chirurgicale întregi în foame și ocazional am parte și eu de câte unul cu gâtul ocupat de câte o gușă, de mărime și culoare curcănești, trăgând cu chiu cu vai strict aerul necesar bâguirii dorinței lui de a evita operația, dorință care de obicei nu e de ieri de azi ci tocmai din momentele din urmă cu ani când gușa lui era încă operabilă.
Pentru că, din păcate, în unele situații nevoia de chirurg este mai mult decât reală și raționamentului oțelit privind frica de operație ar trebui să i se contrapună și temerea de granit, mai puțin cunoscută, a ce urmează să se întâmple în lipsa acesteia.
Ca un om care a preferat să șchioapăte două luni până ce frate-meu m-a convins că evoluția spontană a meniscului rupt spre regenerare este la fel de probabilă ca tendința unei femei înșelate spre iertăciune și care m-am prezentat la artroscopie cu optimismul lui Robespierre pe drumul spre ghilotină, am destul de multă înțelegere pentru colegii mei, fricoșii.
Dar exact cum eu am ascultat poveștile fratelui despre reconstrucțiile genunchiului artrozic, acea fascinantă poveste despre pile, răzuitoare și proteze, mi-ar plăcea ca și o parte din pacienții mei, mai ales cei care constată bostanul înmugurind la ei în gât să facă la fel.
Pentru că fricii firești de operație, chirurgi, doctori și medicină i-ar trebui mereu contrapusă și frica de popă, capelă și țintirim