Una din inconsecvențele interne ale religiei, în mod particular a celei creștine, este contradicția evidentă între mesajul de „iubire” pe care chipurile îl emană și amenințarea cu tortura iadului pentru cei care refuză să iubească sau să se lase iubiți în acest mod.
Față de iubirea obișnuită care presupune sentimente pozitive, lumină, lipsa fricii și liberul arbitru, iubirea față de Cristos, Mahomed sau alte figuri mitologice este de fapt obligatorie, lipsa ei ducând la inconvenientele unui trai veșnic la temperaturi excesive.
Frica de iad și de tortură fiind mult mai puternică decât bucuria accederii într-un loc insipid, vegetarian și relativ plicticos ca raiul este presupun principalul motiv pentru care atât de mulți oameni convinși că lumea nu a fost făcută în șapte zile, că îngerii și miracolele nu există decât în unele instituții cu pereți moi și că biserica este doar un instrument de control social, ezită totuși o perioadă până să admită ceea ce de fapt știau din clasa a 10-a, respectiv că Dumnezeu, mai ales în varianta în care acesta este prezentat de religii, nu există.
Deci religia este prin definiție axată pe noțiunea de tortură, ca liant permanent al congregațiilor în curs de dizolvare logică în lumea secolului 21. Obscenitatea acestui fapt este accentuată spre limitele absurdului și intolerabilității când se constată că tortura este de fapt rezervată în principal delicvenților de opinie, necredincioșilor.
Există o puternică rațiune psihologică pentru asta. Diferența între religiozitate și alte deliruri este dată tocmai de numărul mare de religioși. Dacă ar crede în dumnezeu doar doi oameni, aceștia s-a afla sub supraveghere medicală, așa cum probabil sunt cei care se închină la Sfântul Polonic Creator. Este important pentru creștini să știe că sunt majoritari, așa cum și pentru psihoticii secției 8 a spitalului Obregia este importantă o prezență de peste 110% la urne în ziua în care își aleg împăratul. Fiecare fost creștin alegând libertatea opiniilor de tip ateistic reprezintă un mesaj îngrijorător de izolare socială a restului drept credincioșilor în iubirea inserată prin japca iadului.
Prin contrast ateii nu reacționează la tendințele prozelitiste ale religioșilor decât în măsura în care acestea încearcă să se inoculeze cu forța, prin ore inutile și anacronice în școli de exemplu, sau atunci când constată că mult prea multe resurse se duc pe apa construirii de catedrale și biserici, lipsite de utilitate socială reală. Totuși nu există o tendință a acestor atei de a tortura, de a arde pe rug popi bărboși sau de a porni războiae confesionale.
Deși, adevărat, bășcălia și contestarea arde pe omul religios mult mai tare decât eventuale curgeri de sânge sau cruciade bătrânești.