Astăzi se împlinesc 25 de ani din momentul în care, în fața unei bisericuțe reformate din Timișoara, un pâlc crescând de oameni au pus în mișcare ceea ce s-a dovedit în final evenimentul politic și istoric care ne-a definit viețile și destinele.
Reacția unui grup de enoriași nemulțumiți de unul din numeroasele abuzuri ale epocii s-a dovedit a fi acea bătaie de aripi ale unui fluture generând uraganul care a măturat o orânduire pe care mulți dintre noi o interiorizasem ca fiind perenă, deși este plauzibil să credem că finalul acesteia, sub o formă sau alta, ar fi venit oricum.
Față de numeroasele manifestații, luări de poziție, proteste și atitudini din anii următori, evenimentele din 16-22 decembrie 1989 au avut particularitatea că au fost asociate cu un mare risc personal al fiecăruia din participanți, existând scenarii alternative succesului revoluționar în care, sub o formă sau alta, fizic sau moral, fiecare din ei ar fi avut de suferit tot restul vieții pentru momentul lor de civism.
Implicarea lor deși este încadrabilă în zona unei manifestări firești, prin numărul lor relativ mic (comparat cu mulțimea care s-a abținut) a arătat că, cel puțin la noi, o reacție curajoasă îmbracă semnificație de eroism.
Prostul management al crizei din fața bisericii din Piața Maria, caracteristic de altfel aroganței dirijuitorilor comuniști, a permis transformarea unui bulgăr de omăt în cogeamitea avalanșă revoluționară care s-a dovedit imposibil de stăvilit cu singurele argumente pe care statul român le avea în relația cu cetățenii, respectiv amenințările, bâtele, gloanțele și blindatele.
O anumită câinoșenie, temeritate, persistență și bun simț ale bănățenilor au făcut ca, în ciuda crimelor, focurilor de armă, bătăilor și terorii mulțimea să crească ca un foc suflat de aer proaspăt și să ardă suficient de fierbinte și de strălucitor cât să își trimită la distanță scânteile ce au condus, într-un final, la pârjolirea întregii orânduiri.
Cred că Ceaușescu ar fi căzut oricum. Dar, fără acești oameni și fără aceste momente, atât de atipice genului nostru de popor, este perfect posibil ca agonia regimului să mai fi durat un număr de ani.
Înlănțuirea de evenimente, cifrele și deznodământul revoluției sunt astăzi, mai mult sau mai puțin, regăsibile în paginile de istorie națională.
Lipsesc însă din aceste pagini (atârnând ca o rușine pentru noi toți de altfel) câteva informații esențiale.
Astfel nici acum, când crucile eroilor uciși au început să se faramițeze prin trecerea timpului și prin uitare, nu știm cu exactitate cine au fost criminalii, cei care au ordonat cât și cei care au aplicat represiunea, atât înainte dar mai ales după 22.
Pare că amestecul de competență, interes, motivație și implicare ale statului revoluționar românesc în a-i găsi au fost atât de limitate că, până astăzi nu există nici un „terorist” prins și nici vreo explicație coerentă a carnajului, mult mai important, de după 22 decembrie.
Legitimați într-un mod nebulos de aceste evenimente care de fapt nu au avut nici o legătură cu ei, Iliescu și clica lui nu au reușit să demonstreze concetățenilor și istoriei minima moralitate de a fi căutat cu adevărat adevărul acestor crime, sugerând cu claritate că o cotrobăire prea îndeaproape a acestuia i-ar fi deranjat profund.
Cu 12 ani înainte de a fi preluat de americani, ulterior de lumea întreagă, mitul „teroriștilor” dedicați terorii per se, a asasinilor fără altă motivație reală decât negreala sufletească și antidemocrația, a fost aplicat de oficialii revoluției noastre, capabili a ne hrăni ani în șir cu „explicația” fără cap și coadă a criminalilor-năluci care trăgeau în oameni în noapte.
Deși beneficiari direcți sau indirecți ai evenimentelor de atunci, politicienii noștri vechi și noi nu au întreprins, probabil că nici nu o vor face vreodată, vreo încercare reală de a elucida și răzbuna acest aspect al istoriei noastre.
În context împușcarea promptă a lui Ceaușescu, care ne-a fost servită în crăciunul din 1989 ca dreptate națională se dovedește a fi, la o analiză mai aprofundată, o reglare de conturi, o ascundere a adevărurilor din capul acestuia și o vacantare a tronului pentru care, cumva, se găsise un înlocuitor.
Căci al doilea fapt care rămâne ca o concluzie amară a sacrificiilor acelor zile este modalitatea în care ne-am trezit peste noapte pe cap cu Iliescu.
Nu pot vedea absolut nici o conexiune între momentele esențiale ale revoluției, de la ieșirea oamenilor în Timișoara, solidarizarea muncitorilor din Arad, manifestațiile din București, plecarea elicopterului și fraternizarea armatei cu persoana obscură a unui activist de doi bani, care nu a organizat nimic din toate acestea, de care puțini știau că există și care se poate lăuda, în ce privește dizidența de până în 1989, doar cu o așa numită „marginalizare” (de parcă ceva din nivelul, activitatea și opera sa ar fi impus cu tărie să fie cât mai puțin marginalizat).
Cu toate acestea, în numai câteva zile, așa cum pâinea cea mai bună se poate umple de mucegai, ne-am trezit peste noapte cu un nou factotum, un nou om inegalabil și providențial, o altă persoană la care toți cei de la vârf s-au raportat ca o ceată de trântori ce și-a regăsit o matcă capabilă să-i hrănească.
În zilele acelea ar fi putut veni regele. Ar fi putut să ia puterea vreun general, din cei implicați, vreun revoluționar de pe stradă, vreun dizident cunoscut, vreo persoană de notorietate și intelect.
Nu a fost însă nici unul din aceștia și în locul lor ne-am pricopsit cu o persoană care ascultase atât de atent scandările cu „Jos comunismul” de pe străzi că, în una din primele luări de poziție, a afirmat:
„S-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu idologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”
Oamenii chiuiau pe stradă că nu mai vor comuniști, că își bagă organele în mod repetat în comunism, fie el științific sau empiric și emanatul emanaților anunța pe toată lumea că intrăm într-o epocă nouă, cu o conotație științifică a socialismului, fie numai pentru a cinsti martirii adevărați, cei care și-au dat viața pentru acest socialism.
Nu ne-a lămurit nici până acum în ce categorie l-a pus, în contextul acestei declarații, pe Ceaușescu.
Că o mare parte din activitatea lui ulterioară a urmat programul succint enunțat mai sus nu trebie să ne mire și nici nu face parte din prezenta pledoarie. Este însă ușor de înțeles că existența și impunerea acestui om, prin jocurile de putere, propagandistice și celelalte abuzuri ce au urmat a fost principala prihană care s-a așternu peste trupurile încă incomplet răcite ale oamenilor care, în exact această perioadă, acum 25 de ani, au ieșit în stradă să schimbe istoria.