M-am trezit astăzi de dimineață constatând înroșirea completă, peste noapte, a codurilor galbene de ninsoare cu care, un pic surprinzător pentu finalul de decembrie, ne tot amenințau meteorologii.
Urmare a faptului că nici strămoșii noștri getodaci, nici cei romani nu au avut inspirația să jefuiască și să violeze regiuni mai călduroase, ciudat de disponibile totuși pe vremea lor, iată că ne trezim an de an blocați în clima care ne obligă la două seturi de anvelope, având ca reazăm contra urgiei doar o lopată de zăpadă, două mănuși și un pet de palincă.
Mulți oameni se bucură de eveniment, pretextând că, așezați la fereastră cu curul în fotoliu, plutirea lăcustelor de omăt le pare frumoasă, uitând a menționa cât de frumoasă ar fi cu adevărat ninsoarea admirată prin hubloul unui avion decolând spre Bali.
Este vorba desigur de aceleași persoane bizare care găsesc că spanacul, nu caltaboșul este sănătos, că ficatul nu se regenerază suficient pe perioada mahmurelii, că bucuriile extraconjugale sunt fade și care au propagat inclusiv mitul că țigările sunt în vreun fel nocive omului.
Recunosc că am avut și eu o perioadă, când eram doar un cățelandru, în care mă bucuram de ninsoare și de zăpada atât de adecvată exprimării sub formă de bulgări a admirației pentru sexul frumos. În care târârea fără sens a vrunei sănii prin cartier sau construirea vreunui ciung din zăpadă îmi păreau un „doit faire”.
Din fericire 3 luni de iarnă și îngheț adevărate pe perioada armatei m-au lecuit de aceste tâmpenii, fiind mai degrabă focusat, de la primii fulgi, pe localizarea fularului, căciulii și izmenelor printre șorturile și bermudele din scrinul în care le-am aruncat de 1 martie.
Există un moment, atunci când ai izbutit să deschizi mașina și, contrar presupunerilor tale motorul pornește, în care realizezi că juma de metru de pecinge înghețată de pe parbriz nu vor dispare prin efortul isteric al ștergătoarelor și în care îți dai seama că a chema nevasta din casă să o dea jos ar putea fi interpretat ca fiind un gest excesiv, dar mai ales complet nepractic. În care decizi că benzina nu o să ajungă până în momentul dezghețului și în care cobori din mașină cu racleta și măturica în mână, având timiditatea dar și hotărârea unui astronaut sovietic ieșit să curețe soyuzul de sticlele goale de vodkă.
Pentru mine acel moment este principalul moment în care urăsc iarna, cu mult mai intens decât clipele în care trec, cu căciula peste ochi, printre vecinii ieșiți să curețe trotuarul sau în care încerc, cu telefonul închis fixat de ureche, să o fac să înțeleg pe soție că nu am timp să ies până în față la pâine.
Recunosc că în cultura noastră adoratoare de moși crăciuni aș putea fi privit ca un Grinch meteosensibil, dar la urma urmei nu poți să fii cu totul și cu totul imun la farmecul și viziunea susnumitului personaj.
Căci acolo unde o planetă întreagă se năpustește să cheltuie și să consume cardurile bărbaților de dragul așezării sub brazii ciopârțiți a cât mai multe jucării cu margini ascuțite, alimente diabetogene și materie primă pentru moliile din debarale, vizionarul ecologist îmbie la calm, moderație și protejarea coronarelor bărbătești.
Este greu să nu îl admiri.
Pentru că sunt convins că Grinchul este un mare iubitor de căldură și de climă tropicală. O persoană capabilă să facă friptură din cel mai ațos ren și un lunetist capabil să dibuiască moșul în orice condiții de obscuritate. Cu adevărat o persoană pe care ai vrea să o ai prietenă.
Dar în afara acestor gânduri luminoase privind nerecuperata personalitate a Grinchului nu pot să îmi ascund convingerea că, la fel ca de obicei, clima noastră excesiv temperată, va aduce peste noapte acel îngheț caracteristic, fără de care am petrece această perioadă încântătoare fără polei. Dar poate cu un pic de noroc, voi da peste noapte de moș Crăciun și, dacă nu i le voi frânge de scăfârlie, poate o să îmi împrumute tălpicile saniei lui până la primăvară.