Știu că tu ești. Te cunosc din apartamentul alăturat. Tocmai voiam să ies, să-mi lipesc tâmpla de liniștea rece a Catedralei. Să umblu haihui pe străzi cu piatră cubică ordonată după criterii. Exacte. Fără urmă de subiectivism. Dar ți-am văzut chipul dansând tango printre izbăviri. Probabil iarna ta are necazuri. Altfel…de unde proiecția asta în jeturi a gândurilor. Parcă aud o mitralieră. Asezonată cu mesajul pe care ai uitat să-l lași. Mi-ai lipit doar gândul pe tencuiala nouă. Din camera mea, probabil, aș putea să observ fluxul acela de energie negativă care lasă gaură în perete. Să te văd, așa… un fel de gol perfect care joacă whist în cosmos. Cosmosul tău din duminica neputinței. Atât poți să înțelegi. Nu ți-am trimis un desen animat. Chiar dacă în aparență pare simplu. Știi… Franța are ceva din comportamentul tău. O simt răzvrătită. Sub pași. În aer. Printre picături și glezne înghețate. Mă opresc, uneori, în dreptul unei vitrine și o întreb CE AI. Ridică umerii, îmi fixează irișii umezi de tristețe și mă privește peste umărul drept. Cel stâng este ocupat de cureaua de la geanta nu prea nouă. Deci… nu trebuie să mă pizmuiești. Să revin. Întorc ușor capul după privirea Franței. Care se oprește într-un copac. Luminat în spirală. Și smulge beculețele toate. Aerul amuțește. Îmi amintesc de gestul tău scrobit și oficial. Mic, altfel. Trecătorii se dau un pas înapoi și țintuiesc copacul lăsat fără lumini. Apoi aplaudă. Nu, privirea răutăcioasă. Nu, degetele tremurând în atitudinea părtinitoare (da, părtinitoare; trunchiul era genetic strain). Ci, aura aceea cum doar un copac simplu, și plin și vorbitor o poate avea. Mi-aș dori să știu cum îi cheamă pe oamenii aceia. Senini, bucuroși, sinceri, ponosiți sau fițoși dar, sigur, bipezi cu un creier liber de circumstanțe.

Știu că tu ești. Tu nu știi că eu știu. Acum plec. Îți voi trimite curând alt gând. Poate reformulat. Nu-i necesar să-l lipești de vopseaua lavabilă. Oricum, nu se ocupa cineva de retușuri. Este impardonabil dar sunt goluri și crăpături peste tot. Ai îmbolnăvit bieții pereți cu frustrările tale de om mare. Mare…după apocalipsă. Când voi veni îmi voi schimba domiciliul. Să nu mai văd scaunul acela efemer pe care ți-ai cocoțat orgoliul. Toate scaunele ucid!

Merg. Alunec. Frigul trosnește. Întuneric în amintiri. Bat clopotele în turn. Lumină. Îngeri. Caruselul stă. Franța s-a urcat pe căluțul alb. Nu-mi mai pare răzvrătită. Oamenii se plimbă pe un teritoriu fără nume. După o vreme ajung la capătul lumii. Cad numele țărilor. Ca un flux. Pământul tot are numele pașilor fiecăruia dintre noi. Ceva imposibil de redat. Cum un cod roșu de vacarm. Scutur capul și mă întorc. Caruselul a pornit singur. Căluțul alb aleargă. Și eu strig, rătăcită, printre urări…

Ileana Popescu Bâldea
Reims – 31 decembrie 2014