agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1714 .



Mângâieri cătușe, răstigniri blânde…
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Anana ]

2015-01-13  |     | 



Mângâieri cătușe, răstigniri blânde…
- cronică literară de Adrian George Secară

revista Dunărea de jos, nov. 2014, nr. 153, pag. 33

De abia am aflat despre existența unei cărți intitulate „Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit”, de Gabriel Gherbăluță, la Rovimed Publishers, Bacău, 2014, că în ordinea firească a destinului trebuia să apară și o carte numită „Cuvinte de îmblânzit mâinile”, de Nuța Crăciun (Ed.Eubeea, Timișoara, 2014).
O ediție bilingvă, româno-spaniolă (traducere în limba spaniolă a poemelor: Janina Sfetcu), cu un „cuvânt de întâmpinare” de Paul Blaj. Poezie stând sub semnul moto-ului din Pablo Neruda, „cuvântul e aripa tăcerii”…
Într-adevăr, „căruței cu zgomote”, cu delicatețe, poeta îi opune, ca un maestru zen, picătura de ploaie (în care poate sta răstignită), piatra de râu care rotunjește apele, fluturele galben anonim (dar odihnindu-se pe coperta cărții), câte o placă de gramofon (care poate fi chiar tăcerea), câte un ceainic cu o poveste care poate fi spusă printr-un zâmbet…
Căruța cu zgomote a universului, a „zarvei”, chiar dacă pare să se fi răsturnat încă de la începutul „piesei” peste Nuța Crăciun (p.18), rămâne element de decor pentru o iubire așa cum se cade, care poate începe cu o „scrisoare de îmblânzit mâinile”, scena având ceva din sobrietatea catedralelor spaniole (dacă tot sunt traduse în spaniolă, dar bănuim și o oarecare legătură reală între autoare și Spania. Iar o fantomă a lui Lorca parcă este „vizibilă” uneori!) la umbra cărora condiția umană adulmecă, recunoaște pereți încercuitori cu tot cu sulițe, frigul de sub piele ori „dintre noi” sau chiar din interiorul cuvintelor, nepăsări, tristeți precum cea a omului care-și „schimbă cămașa cu a șarpelui”…
Candoarea îi este însă lucidă: știe că „înăuntru cuvintele se sugrumă/ unele pe altele”. Dar și că tăcerea, liniștea pot fi tâlhari, asasini sau chiar călăi: „Până la marginea lumii e doar o grădină/ trandafirii cresc unindu-se cu Dumnezeu// unul mă jefuiește de dor// liniștea se înalță/ se face secure/ cade”.
Într-un fel, scriitoarea este în căutarea unui altfel de Timp, care se poate face cărare sau să treacă „impasibil/ca un tren/ din care te poți arunca oricând”, Timp al Iubirii absolute, necruțătoare, în care Sacrul și Pasiunea se ating, precum în poemul „repetiție cu vioară”: „în noaptea asta/ port lăutari în sânge// lumina coboară din sfinți/ în oasele mele// de m-ai atinge/ s-ar preschimba-n odaie luna/ aerul l-ai colora zâmbindu-mi// dar mâinile tale/ tot amână muzica” (p.34). Acest timp, bovaric sau annakareninian, se poate spânzura sau nu de clanța ușii, cum se întâmplă în „copilul din inimă”…
De la un vers dat mai departe, feminitatea este asumată elegant: „sunt o femeie liberă doar pe o față a memoriei/ pe cealaltă crește un turn cu vrăbii”. Sunt două versuri dintr-unul dintre cele mai tensionat metafizice poeme, „cel mai frumos idol nu există”. Între noapte și mângâiere nu pot fi de la un moment dat deosebiri (p.48, în „derivă”), trupurile își cer dreptul la poezia ființei: „o întrebare nerostită topea amiaza din trupurile noastre” (p.54), dar nici virtualitatea, ca formă a nimicului, nu rămâne mai prejos: „numai tu cu sărutul tău virtual/ îmi ții noaptea-ntre buze/ adapi vulturii din frigul/ ce-mi scormonește măruntaiele// eu prelungesc cuvinte până la limita descărnării/ dau bice nimicului în sens giratoriu”.
Erotismul intelectualizat ar fi (așadar: „aș vrea să mă pierd în brațele tale/ ca-ntr-o bibliotecă” – p.60) o altă trăsătură pregnantă a interesantei surprize lirice pe care ne-o propune N.Crăciun, poetă a unor iubiri imposibile la modul absolut: „îmbrățișarea a rămas claustrată într-o cărămidă/ la parterul unui bloc”, în care, totuși, clepsidrele își pot pierde nisipurile în prag de toamnă (ca stare a condiției umane) și nopțile își pot scutura tristețile ca porumbeii după ploaie…
Desigur, „mâinile”, ca niște zburătoare misterioase, plutesc asupra tuturor paginilor ca niște veșminte ale întunericului (din noi), „porțelanuri albe” din „oceanul mai adânc decât oceanul”, căutând ca pradă adevărurile pe care uneori Poezia le ascunde ca o pisică jucându-se cu șoarecii…
Un onirism aproximativ, ca în Dali, variază expresia: „în ce vis am văzut copacul acesta/ cu poezii neterminate în loc de ramuri/ ceasornice sâmburi biserici anvelope cămăși/ toate de-a valma// în semn de noroc scuip în sân/ și arunc o potcoavă peste cap// îngerii din jurnalul meu cu iluzii/ se trezesc” (p.72). Mai mereu există o anumită ambiguitate care ne aduce aminte că iubirile cele mai mari sunt pentru copiii din toți oamenii: „tu – copil iubit al mirărilor mele/ înclini mereu balanța visului”…
Când ambiguitatea este îndepărtată, poemul devine poem-fântână în care se reflectă imaginea: „imaginea ta venea să-mi danseze dragostea/ întinerea u fiecare bătaie de inimă aerul/ săpa în palme labirinturi// te priveam din spatele limbii înstrăinate/ mă certam de moarte cu orele surde/ le ceream despăgubire pentru toți îngerii/ ce mi-au dezertat din simțire// sunt prea singură iubitule o gară căpătuită/ unde întrebările deraiază frecvent/ le-am învățat pe de rost mersul/ șine înguste roți dizolvate în creier/ toată viața te-am iubit obosind/ al cui a fost trenul printre degete?”
Nepunând prea multe întrebări, Nuța Crăciun salvează lirismul, mergând „pe linia orizontului/ cu bocancii pe umăr/ desculță de griji”, detașarea având puterea de a înălța împreună cu „alți” copii singuratici „zmeie de hârtie/ din visele unei nopți”. Visele, care pot fi și „fracturi deschise”…
Între poemele-zmeie și poemele-fântână, Nuța Crăciun surprinde și fantomele tablourilor de familie, înflorirea oaselor duminica, cerul care îi stă zăvorât în inimă, fluturii care urcă pe „scara de sânge”, mirosul de coșmar alăptat la sân al morții, cum „luna nu se mai umflă în pântecele nopții/ ca o fântână ce împlinește dorințe”, cum „întunericul bate cuie într-un perete metafizic” și „își agață obosit aripile” și lumina își ascute armele albe…
„Monologul” (și din „zid fără nicio fereastră”) parcă crește în intensitate spre final, poemul „mâna mea oarbă” desfăcând fructul Poeziei până la miezul setei de credință: „eram doar o femeie cu pietre cusute-n pântec/ fără să cunosc forma copacului/ ce mi-a furat soarele// Tu mi-ai trimis aripi/ să-mi ajung din urmă visele/ mi-ai răstignit mereu cuvintele/ care mințeau//
adevărul a venit de sus/ pe un fir de lumină// mâna mea oarbă/ a învățat să construiască/ un Dumnezeu întreg” – p.102.
Liniștea devine ușor stânjenită și ea (când dispar cei dragi), încuviințând printr-o clătinare a capului că întotdeauna, cuvintele oamenilor sunt mai mari decât ușa, „rămânând mereu afară/ în pantofii lăsați la intrare”a Poeziei care este dincolo de noi.
Paul Blaj scria în prefață de o anume resemnare (care se întrupează în cuvânt, zic eu cu smerenie), de o liturghie a orizonturilor deschise, „o încolțire a noianurilor de amintiri”, de o curățenie sufletească ieșită din comun, încât ai putea înveli în poeme „pâinea de vatră”… Subsemnatul nu poate fi decât frățește de acord cu el, rândurile de mai sus nefiind decât o contribuție modestă la o geografie a firescului liric, poezia fiind, în ultimă instanță, doar un fenomen al viului planetei noastre, fenomen al purificării ori al încercării cathartice…
Nu veți zice nimic, cu siguranță, dacă, închizând ochii, veți zări o corabie-zid având catarg de brad verde, eșuată într-un deșert oarecare, poate castilian, cu o Dulcinee poetă legată de acel catarg, dar poate veți zâmbi aproape fericiți când veți visa umbrele lui don Quijote și Sancho Panza, umbre daumierene, gata să salveze realitatea, adevărata realitate, chiar și din ghearele poeziei…

a.g.secară

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!