Se pune preț pe om în funcție de valoarea lui: ce a făcut, ce a rămas după el ori ce se poate obține din el. Se pune preț la modul vulgar, animalic. Nu mă gândesc la noblețe și nici la calitate, pentru că aceste virtuți dispar în momentul în care vrei să obții ceea ce altul a creat cu un preț propriu pe care, de altfel, nu merităm să-l cunoaștem. Unii prețuiesc forța pe care o folosesc în realizarea unui țel, dar oare contează ceea ce el a construit? Dacă-i vine ușor, atunci de ce-și prețuiește forța și nu înfăptuirea, care pesemne-i va rămâne în urmă? Nu-i aceasta îngâmfarea și prea-plinul de sine? Faptele, gesturile umile, nu sunt prețuite și cred cu tărie că, de fapt, această umilință dusă la desăvârșire are cel mai mare preț.
Se pune preț mare pe noile tendințe din orice domeniu, se accentuează și se copiază, din nefericire, fără a desfășura, câtuși de puțin, măcar pe un prag al decenței, la ce ne sunt de folos, sau cât anume din aceste noi tendințe: de exemplu, tendința de a fi vulgar în textele poetice sau modul egresiv de exprimare, fie el în școli, în politică, în afaceri ori pe stradă. Fie că ești în America, în Europa ori în Asia, aceste tendințe îți intră în ochi și în urechi, fără să le inviți și chiar fără să le accepți, nu ca pe un bun necesar, ci ca pe o tendință, mod vital de a fi la actual. Chiar și aroganța a devenit ceva firesc, deci la modă. Lumea s-a întors cu picioarele în sus, mirându-se atunci când un tânăr se ridică să cedeze scaunul într-un autobuz, atunci când un profesor este respectat de elevi, dar și de părinți în egală măsură, atunci când un președinte este ales de diaspora și multe ar fi exemplele, dar tu, dragă cititorule, le cunoști la fel de bine ca mine. Te gândești că după inimă nu se mai prețuiește nimic, nici măcar prietenul pe care-l credeai prieten, pentru că vezi tu, prețuirea ta nu corespunde cu prețuirea lui. Desigur, fiecare om este diferit, prin urmare, și judecata poate să fie la fel de diferită.
Temeiul asemănărilor nu este unul comun și nu trebuie căutate asemănări cu noi înșine în semeni, pentru că mare ne va fi uimirea răscolirilor în speranțele comune. Să prețuiești atât cât poți să oferi, ar fi un îndemn la luciditate, însă cine poate duce doar atâta simplitate? Mergi pe perspicacitatea ta și te trezești învechit. Mergi pe trend și te trezești străin. Intuiția nu te ajută și atunci te trezești mărginit. Mergi pe noul mod de viață lăsând, lipindu-se de tine măștile scamatorice venind în ajutor, dar nimic pare să nu-ți estimeze valoarea atâta vreme cât nu vine din inimă, și aceste transcenderi periculoase te estompează și te umbresc.
Fiecare îndrăgește ceea ce el a creat, dar câți vor îndrăgi după aceea fapta sa? Și-apoi vrei să cunoști prețul pe care l-a plătit în creațiunea sa. De ce? Pentru a fi vândut, comercializat sau chiar folosit ca modalitate de șantaj. Sensul se pierde prin definiții. Fiecare percepe și concepe în spiritul pe care îl are la un moement dat, prin urmare nu urmărește propria linie, trage cu ochiul pentru a se documenta cu ușurință asupra viitorului său demers, putem spune că prețul nu-i aparține, că este un intrus ca atâția alții, care aderă la instinctul de haită în defavoarea propriilor principii, scuzându-se, probabil, cu fraza: ”așa e la modă”.
Se pune preț pe orice lucru, însă pe valoare, pe sacrificiu, pe Om, nu. Proștii au sentimentul victoriei și atunci când trec strada fără să fie călcați de vreo mașină, dar lor nu le poți cere un preț pe nimic, pentru că la toate îți vor găsi soluții demne de râs, însă atunci când un intelectual pune preț pe naivitatea tuturor, totul se transformă într-o ruină pe care intelectualul o ridică la rang de cetate, chemând acești privitori naivi să i se închine întru înțelepciunea sa. Și-atunci cine plătește prețul succesului său?