Pe data de 7 martie 1951 un pâlc de titani s-au reunit în cadrul unei ședințe a Academiei Române, cu scopul de a decide dacă ar trebui sau nu să se accepte oferta unui sculptor stabilit în străinătate de a-și lăsa moștenire lucrările statului român.
Ședința a fost prezidată de tovarășul Mihail Sadoveanu, un scriitor marcant, dar mai ales un politician cu o osatură extrem de mlădioasă, permițându-i de-a lungul vremii mici oscilații politice (Partidul Poporului, Partidul Național Liberal, Partidul Agrar, susținător al lui Carol al II lea) până ce, o dată cu sosirea luminii de la răsărit, a putut în fine deschide labiile sale de bărbat politic român viziunii bolșevice, cu riscul de a deveni președintele adunării deputaților și în general mare mahăr.
Un alt gigant prezent la întâlnire a fost tovarășul George Călinescu, personalitate care de asemenea o dată cu sosirea comuniștilor a ținut morțiș să le arate cine este el de fapt (pupatul în cur al regelui Carol al II lea în perioada dictaturii regale fiind, și în cazul lui, doar o chestie compulsivă cu care s-a născut), contribuind astfel prin articole, romane și cărți de călătorie la developarea frumuseții pe care comunismul o iradia deja în acei ani, mai ales din URSS și China.
Nici tovarășul Camil Petrescu nu era frământat zilele acelea de gânduri ostile noii societăți, necum de vreo nebunie sau dizidență, așa că a participat și el la ședința cu pricina în măsura în care timpul îi permitea, el încercând în acea perioadă să evidențieze prin romanul, din fericire neterminat, „Un om între oameni”, caracterul socialist și protobolșevic al lui Nicolae Bălcescu.
Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan și Alexandru Graur, renumiți specialiști lingviști dar și, o dată cu binecuvântata schimbare de regim, limbiști de nădejde, au adus și ei contribuția și expertiza în cadrul aceastei ședințe memorabile.
Alți tovarăși, participanți la ședință, au fost personalități ceva mai subțirele (atât somatic cât și ca notorietate), de la scriitorașul Geo Bogza, pictorul Alexandru Steriade, criticul Dumitru S. Panaitescu (zis și Perpessicius), specialistul în sculptură, homosexualul George Oprescu, scriitorul de origine meglenită Victor Eftimiu, conaisseurul de artă de origine armeană, Krikor Zambaccian și sculptorul cu o singură mână, Ion Jalea.
De altfel, ca specialist și confrate cu cioplitorul din Paris, tovarășul Jalea a fost cel care a lămurit pe învățații săi colegi de Academie că operele gorjeanului expatriat nu se încadrează deloc, dar absolut deloc, la ștacheta înaltă stabilită de AI Sobolev în incitanta sa carte „Teoria leninistă a reflectării și artă”, fiind de fapt un biet formalist încercând să se sustragă vigilenței revoluționare.
Nu am putut găsi nimic pe wikipedia despre AI Sobolev și nu am dorit să incvestesc cei 4 lei necesari cumpărării atotcuprinzătoarei sale cărți, dar am încredere în judacata pură și competentă a academicienilor români ai vremii atunci când au conchis, prin vocea tovarășului Călinescu faptul că „Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”.
Tovarășul Oprescu, ca expert, a precizat că acest Brâncuși este în fapt o figură mai puțin cunoscută, cu ceva talent la tinerețe, talent irosit din păcate de exemplele proaste ale pseudosculptorilor tributari gustului morbid al burgheziei cu care s-a înhăitat prin Paris.
Prezentările tovarășilor Jalea și Oprescu au mers pe sufletul tovarășului Camil Petrescu, care a simțit nevoia să își prezinte adeziunea dar l-au și enervat un pic pe tovarășul Graur, care a arătat clar că în muzeele Republicii Populare România nu au ce căuta orătăniile antidemocratice pseudosculptate de un om ce nici măcar nu știe baza „Teoriei leniniste” despre artă.
Ca urmare s-a decis că prea mult din timpul academiei s-a pierdut deja cu acest rătăcit și că nu rămâne decât ca francezii să îi păstreze cipoliturile, dacă nu o să li se facă silă de ele.
Pare că francezii s-au stuchit în sân, și-au făcut câteva cruci catolice și au acceptat moștenirea lui Brâncuși, ca niște hrăpăreți decadenți ce sunt.
Iată deci că, atunci când este vorba de tezaure naționale nu este nevoie de ruși, germani sau alte neamuri ca să ne spolieze. O putem face și noi, mai ales că putem conta, indiferent de orânduire și moment istoric, de comisii de experți care să găsească modalitatea și justificarea de a o face.
În plus nu pot să nu meditez la verva, bărbăția și activitățile inspiraționale pe care persoane cu renume, statui și pretenții la proslăvire postmortem le-au făcut numai și numai pentru a suge cât de cât din ciolanul bolșevic.
Fără oameni ca ei, doar cu nătărăi pușcăriabili ca Maniu, Coposu, Þuțea și alții poporul acesta ar fi ajuns ca vai de mama lui.