bătrânul meu avea părul foarte alb
învățase mersul în cârje de-a lungul curții se oprea uneori
sub cireșul de mai cu un zâmbet înăcrit
de-a-ndoaselea
numai după ce el a murit de tot
ciocănitoarea și-a făcut în pom un cuib rotund la intrare
eu creșteam colecționând fluturi și molii de noapte
cu aripile împâslite ca papucii bătrânului
pocneam între dinți cireșe în fiecare primăvară

în secolul douăzeci și unu demonii din casă
strănută la ore fixe cu hapciu clar
ciotul meu de vis a făcut ochii verzi
mă doare când văd oameni în toată firea
că își amestecă scuipatul cu lacrimi
cu privirea împuțită ca vulpile din grădina zoologică
mă doare când văd lumea plină de cabotini
care nici măcar nu au uitat de tot
râsul și lacrimile

la pieptul meu s-a aciuit odată luna
albă și aburindă ca jintița
întindeam mâinile sălbatice spre cerul care scutură stele
de mine de tine de noi de voi
plângeam printre declinări
cavalleria rusticana și paiațe
în orașul acesta absurd de străin
mi-am luat la braț cireșul din ogradă și am plecat
fiindcă bătrânul meu ar fi avut azi 120 de ani
fiindcă mulți sunt cei chemați puțini cei adevărați