Într-un lung șir de căutări și frământări, modestia se află croită în interiorul omului. Trupul nu are conștiință, dar modestia se prelinge cumva ca o atitudine pe chip. În afara acestui dar, uneori greu înțeles, vine timpul judecății. În vremuri grăbite, timpul e grăbit să rezolve misterioasele întrebări prin alte misterioase întrebări. Nimic nu se rezolvă, ci totul se estompează. Viitorul nu cuprinde răspunsuri. E un abis în care mulți cred. Cred în zile mai bune, cred în iubire, cred în Dumnezeu, unii cred în ei înșiși. Abisul te înghite. Te fură și-ți lasă dulcea impresie că speranța te scoate la lumină. Dar ce este speranța? În lumina cărui anotimp crezi că vei visa realitatea? Iată lungul șir de frământări în care pășim nu timizi, ci adânciți până la capătul puterilor, pentru a găsi un nod de regrete adunate evident, de-a lungul timpului.
Fiecare om simte nevoia să lase ceva în urmă și o face așa cum se pricepe, gândindu-se la puterea lui și la plăcerea ce-i va rămâne după, dar nimeni probabil, în graba trecerii prin viață, nu se gândește dacă ceea ce lasă în urma sa are valoare sentimentală, ci nu comercială. Pentru că în sufletul artistului arde mereu flacăra unei alte vieți pe care nici el nu o înțelege, dar o știe.
Decalogul unei vieți punctuale tinde să prindă contur în principalii factori din realitate. Oamenii nu învață să se rușineze, ci să-și ascundă frica. Ei învață cum să devină mai răi decât au fost ieri, pentru că reușita în societatea lor depinde de gradul încrâncenării, nu al iertării. Nimeni nu ascultă de cuvântul naiv al inocentului, pentru că la modă este acum cuvântul vulgarului, al urâtului, ieșitului din comun și profunzimii păcatului.
Dacă în lungul șir de căutări am avea doar una singură, personal aș prefera să mă caut pentru a mă revolta și râde în propriile mele gânduri. Și cum m-aș vedea? Poate astfel:
...mă gândeam mereu de ce același gând revine parșiv. revine zilnic. urmele nu i se mai cunosc, dar au miros. miros de om. să revenim la gând. cum spuneam, același, mereu. s-a lipit precum o miere antică de trupul zeiței x. mă încearcă o idee de distrugere. dar cum? dacă l-aș ucide pe el, ce-aș mai gândi? nimic. am sărit în apărarea mea, precum un zid în a umbrei sale. criza asta te poate costa toată viața, mi-am zis. adică, ajungi la final și te întrebi la ce te-ai întrebat atâția ani. găsirea unui răspuns te-ar vlăgui de gânduri și ai ajunge să omori firescul. ori dacă nefirescul s-ar dizolva într-o baie de acid, ar concluziona că astfel, ușor și sadic, poți proceda și cu unele gânduri sâcâitoare și incomode. să nu devii victimă? victima cui? suntem din start victime. startul, deci, e pierdut. să aducem vorba de sacrificiu, însă fiecare știm ce-i sacrificiul. dar revolta? idem. să aducem vorba de înțelepciune. fiecare o are pe-a lui și de ce ne-ar emoționa înțelepciunea altcuiva? să vorbim de toleranță? e un subiect prea dezbătut. să nu mai dezbatem nimic. să ședem așa, precum muștele la soare și să oftăm de una, de alta, până trece iarna, apoi, odată cu frigul, ne ghemuim la un pahar de vorbă cu noi. cu sfioasa conștiință. și așa apare gândul acesta nemernic. cu tristețe și imensă cruzime ne acaparează zi de zi. ne supunem. devenim sclavi. sclavii fără scoarță, dar bine stabiliți în lașitatea vieții. nu, nu viața e lașă, ci noi, că o lăsăm în plata altor meridiane. învârtim descurajările între degete. ne facem inele imaginare și ne prefacem regi. ei, dacă nu ne-am juca puțin cu imaginația, n-am fi normali! de fapt, ce e normalitatea? e o armă grea. pierdută pe undeva în antichitate. suntem cumva niște stânci peste care ne așezăm îndoielile. astfel dovedim că nu dovedim nimic. purtăm măștile unor actori bătrâni. înlăuntrul tău există aceeași durere. crezi că poți trece mai departe și treci. peste trecere vine timpul, iar peste timp se așează finalul.

Contemplarea universului și nevoia contopirii cu elementele lui, sunt pliuri pe care omul și le face ca o resemnare în fața vieții, dar ca o putere înaintea morții. Așa suntem: datori să ne aflăm identitatea și obligați să fim artiștii propriilor noastre gânduri, pentru că după noi rămâne ceea ce lăsăm născut din suflet.