Madame Bovary nu-și vede capul* (Autorul cronicii :Felix Nicolau )

În forță revine Angela Nache-Mamier cu volumul scara b apartament 3 , Editura Vinea. Căsătorită în Franța încă din 1987, poeta a fost oarecum uitată, deși în anii '80, după ce fusese publicată de Geo Gumitrescu, era activă atât în presa culturală, cât și la Cenaclul de Luni și la „Cenaclul 19” de la Brașov, alături de Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun.
Despre poezia Angelei Nache-Mamier s-au pronunțat numeroși critici și literați, mai toți subliniind „împământarea” ei, respectiv minimalismul rutinier și domestic. În felul acesta, poeta se înscrie în efortul optzeciștilor de a umaniza inspirația, de a relativiza avânturile metafizice și de a încerca să fie și ei postmoderni. Tot ca optzeciștii, autoarea face metafizică din detaliu și cotidian.
Propriu-zis, volumul de față este o antologie care începe cu ciclul madame bovary – votre fidèle et savante lectrice, al cărui prim poem este citabil integral și relevant pentru sursa inovației poetice a autoarei. Repetitio sugerează rutina vieții de familie a femeii responsabile. Dar știm de la G. Deleuze că repetiția nu este niciodată perfectă, niciodată statică, ci aditivă: „în câțiva ani muiați în supe și ciorbe/ și-n magazine alimentare/ în câțiva ani de slujbă spălări de vase/dereticat/ în câțiva ani de adorație mută/ în câțiva ani de credulitate naivă/ în câțiva ani de șorțuri pe talie/ rochii «așa și așa»”. Feminitatea care decurge din versurile ce fac haz de necazul gospodăresc n-a fost încă descoperită de mai tinerele noastre poete încă grijulii la mize mari și gesturi cu alură simbolică. Forța acestei poezii este dată de anatemizarea poeticității metaforizante și grandios comparative. Mesajul este clar, dar cum nu se urmărește descrierea unei acțiuni, ori crearea de efecte uluitoare, ne dăm seama că exact mesajul este cel care contează mai puțin. Importantă este atmosfera obținută prin dezintelectualizare.
Urbanismul hărnicuților
Série noire ou grise condimentează retragerea în domesticitate cu rafinat umor arcimboldesc: „peste sentimente (legende) crește mărarul contemporan/ alte liniștite verdețuri fără împotrivire (are și mireasa salar famelic/ și-o cuhnie (nevisată – se știe)/mestecă-n oale jonglând văsăria/ cepele rumene/ cartea bucatelor pururi zglobie/[...]/mai urmează la rând tot în amorțire/ frecatul podelei și-al adâncului firii/ unde sclipesc rar tot mai rar/ catedralele (ce naiba ridicole)/ale melancoliei”.
Reușitele poetice ale autoarei confirmă ceea ce știm de mult, dar refuzăm să implementăm: poeticitatea post-industrială nu mai are frontieră comună cu vechea poeticitate decât pe o porțiune redusă. Gata cu comparațiile bombastice, cu referințele și aluziile culturale, cu viziunea metafizică ori grandioasă, cu tonul afectat și pătruns, cu metaforele forțate și cu epitetele sforăitoare. Poezia este aici, lângă noi, dacă știm să o recoltăm. O poezie eficientă, sensibilă, inteligentă și reperabilă și de către publicul nespecializat: „doldora de suflete autobuze poticnite/ tocmindu-se cu gesturile șoferului care/ frânează/ anapoda papă semințe scuipă/ ne rânduiește ca pe niște cartofi/într-un sac fără fund/cei ce coboară sunt frenetic aplaudați” (visează ).
Dovada că nu este vorba despre o rețetă este faptul că poeta picură în poeme nostalgie și chiar frustrare. În faza aceasta, mai vizibilă este amintirea proaspătă a entuziasmului lilial, a tinereții libere de orice rutină și obligație: „gata de zbor cuvântul frunzele vorbitoare/ margine pură capătul mâinilor aspre/ bătături și-n scânteile chipului sfânt/ nu demult prelungind cărările parcul/ stăpâneam singură stelele viața/ roua cu care ștergeam zidul/ blocului transpirat dimineața” (ultimul zbor ).

Încețoșare și accelerare
De fapt, un proces anabatic susține volumul, o întoarcere spre trecut dinspre prezentul savuros (mai ales pentru cititor). Treptat, minimalismul face loc unor revelații extatice întristate și poetice: „vine răscrucea când nu te mai miști/ trecerea apelor nesfârșita curgere lină/ afli borna pe care-ți poți trage sufletul/ clocești oul speranței alte iluzii/ grebla de gheață a memoriei/ strânge uscatele fructe” (o cât viitor ). Și tot treptat, claritatea și aranjamentele ironic-savuroase fac loc unor învolburări lexicale ce dau tristețea și revolta pe față. Duse sunt acele „zile brodate-n cristalul legumei”, tot mai mult intervenind „ceața” care e „sufletul unei limbi omenești/ ori manechinul unei păci otrăvite” (rugă ).
O poezie ca organizarea nu face decât să dezvăluie un ritm coroziv și dezumanizant: „diminețile-n clipe de-asalt/ mestecându-mă precum caii asudați/ din mâna stăpânului fânul”. Festinul de culori și joaca inițiale eșuează într-un carnaval în care valorile sunt răsturnate: secundarul sufocă și umilește primordialul: „cât sânge de bal traversează câmpul imaginației/ dacă eu nu mai ard/ în acest pestriț carnaval asumat” (strai de cuvinte ). De aici încolo și scriitura se modifică: umorul se disipează, claritatea face loc unui șuvoi lexical prea rapid pentru a fi perceput logic. Poezia se varsă în delir și în digitații atonale ce vor să transmită o pierdere a răbdării cu faptele necesare, dar care în¬ghit timpul esențial. Pentru prima oară setea de esențial se manifestă aproape violent.
Variația de poetici pe distanță scurtă adeverește ceea ce nu puțini au intuit, anume că Angela Nache-Mamier mai are multe de construit pe șantierul poeziei.

* Angela Nache-Mamier, scara b apartament 3, Editura „Vinea”
Autorul cronicii :Felix Nicolau


ARCA nr. 1-2-3 2015