Scrumiera mătușii P era argintată ca și oglinda veche așezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriță dezbrăcată care trăgea năvodul de chiștoace și scrum cu brațele și, cine știe, poate vreun peștișor de aur urma să apară pentru trei dorințe esențiale în viața oricui.

Mătușa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma țigări Cișmigiu și altele mai fine. Dar a fost toată viața o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraș: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de gențiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat și îngroșat, deși ea încă mai folosea trusa de manichiură prețioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătușa nu uitase modul de viață adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieții sale, mătușa și-a pierdut treptat simțul văzului, dar era capabilă să se spele sub duș singură, chiar și după ce n-a mai ieșit din camera ei construită cu 6 pereți în loc de 4, în ultimii ei ani de viață.

Lumea care se învârtea în jurul casei mătușii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat și ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soț, lăsând-o cu grija pentru trei bătrâni. Soțul fusese din spița rușilor albi, sărăciți și refugiați cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidență oarecare, fratele mătușii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcții și călător prin țări arabe, care petrecuse mai mulți ani într-un lagăr rusesc, fost prizonier în al doilea Război Mondial. Mătușa P călătorise și ea în tinerețe prin lumea largă, în calitate de obscură balerină-dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase ca funcționară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătușii, apoi l-au desființat. În anii 80 mătușa mergea des prin oraș pe la toate rudele, ba chiar și în zona suburbană, ca să ia aer și să își întindă picioarele încă frumoase pe un șezlong, la soare. Îi plăceau mult verdețurile de tot felul, ca să își împrospăteze sângele, dar era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde și mici pentru celebrul joc de as de pică mizând pe monede vechi de 5, 15 și 25 de bani. Începuse să brodeze și să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice.
În anii 90, mătușa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeași doamnă cu ținută impecabilă și capul mic cu părul permanent și buzele rujate roz peste un trup subțire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătușii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înființaseră chioșcuri de mărunțișuri. Numai pozele în ramă ale mătușii erau aceleași: soțul, surorile și frații, rudele de departe.

O vizitam și eu din când în când și ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am și acum câteva cărți vechi primite de la ea. În tinerețe îi plăceau bârfele despre celebrități, la bătrânețe asculta mereu radioul așezat pe noptieră. De la ea am împrumutat odată autobiografia unei femei căsătorite cu un nobil al secolului 20, al cărei nume l-am uitat. Când eram fată tânără spunea despre mine că eram ca vodă Lăpușneanu „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” și eu nu eram de acord cu ea. Înainte să moară sintetiza înțelepciunea vieții în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu așa cred, și cât ți-a dat domnul viață, trebuie să o trăiești”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături. Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente și deschisă în fața schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc și ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua și a murit de Anul Nou, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă și altor metehne ale bătrâneții. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul și apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact așa i-a fost viața: răsucită ca iedera în jurul unor bărbați, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate și misterioase ale vieții, unde nu toți dorm între patru pereți. Iar la finalul călătoriei mătușa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacități de adaptare.

Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parțial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele și faptele exacte despre mătușa P. Rămân poveștile ei despre aventuri cu bărbați necunoscuți ale căror avansuri le-a respins și amintirea pozelor ei din tinerețe cu rochiță albă, imitând costumul adevăratelor balerine.