ploua încă afară când am plecat spre strada zâmbetului, singura stradă din oraș cu nume de felul acesta,

acolo am un loc unde mai stau și scriu
vis-à-vis e o grădină cu flori pe care o îngrijește un trup al cărui chip nu l-am văzut niciodată
mă bucur că există și nu m-a interesat niciodată cine e și de ce face asta cât timp eu îmi odihnesc adesea ochii pe acele flori care-mi par mai frumoase ca oricare altele
sunt unele cum n-am mai vazut, cu petale tubulare care atunci când înfloresc parcă sunt niște mâini deschise în formă de inimă, dar nu sunt roșii, sunt albastre, cu un fel de puf sidefat
mă gândeam adesea că aș fura câteva flori, mai ales un pui din acelea cu petale tubulare, nu pentru culoare, dar pentru forma lor
de multe ori mersesem seara până la gard dar o rușine cumplită mă străfulgera și plecam fără să fac nimic

dar în seara aceea am găsit un ghiveci mic cu un pui din floarea aceea, micuț și firav care nu arăta nici pe departe ca floarea ajunsă la maturitate
primul meu gând a fost ”nu știu, nu am fost eu”, dar apoi mi-am revenit în fire și am intrat repede cu floarea în casă și i-am dat cel mai bun loc la lumină
nu am mulțumit niciodată, de fapt nu am zic niciun cuvânt despre asta cuiva, am lăsat la poartă o căsuță colorată pentru păsărele care de atunci și până azi a rămas în singurul copac din grădină

copiii mei s-au atașat de floare și au dormit cu ea multă vreme, a mers cu noi chiar și în excursii, cred că a văzut și o grădină zoologică
a fost și pe masa noastră la nuntă, atunci m-a întrebat și el ce e cu floarea aceea, i-am răspuns că e semnul bunătății tainice, a dorințelor pentru care atunci când ai fost gata să sari gardul ți s-au îndeplinit fără să ți se ceară nimic în schimb
- dar poți mulțumi?
- da.
- mulțumesc.