Există multe revelații disponibile unui tânăr în cadrul celor șase ani din viață petrecuți în cadrul facultății de medicină, dar probabil că nici una nu este mai puternică decât realizarea, la sfârșitului acesteia, că adâncimea ignoranței proprii, îndeosebi raportată la așteptările celor din jur nu este cu adevărat întrecută decât de nebulozitatea accentuată a destinului viitor, atât din punct de vedere profesional cât și din punctul de vedere mai larg al vieții.
Cel puțin acesta a fost sentimentul meu dominant atunci când, înarmat cu un cartonaș demonstrând lumii că sunt medic urma de acuma să îmi găsesc cât de cât un sens, un loc și un destin propriu în cadrul acestei realități.
Anul 1991 a fost un an rău în general pentru români și nici din punct de vedere personal nu a fost de mare bucurie, fiind ultimul an al primei mele căsnicii (dacă decizia necugetată a doi tineri visători și hormonali dar întrucâtva prostănaci poate fi calificată ca atare).
Ecourile revoluției, a manifestărilor ulterioare, inclusiv ale fenomenului din Piața Universității prinseseră a se stinge acum că, impus de bâtele minerilor și de veninul televiziunii naționale, Ion Iliescu și versiunea sa de partid comunist cuceriseră puterea cu o ușurință de natură a demonstra adâncul decalaj de gândire, mentalitate și aspirații între noi, generația tânără, teoretic viitorimea țării, și tot restul de 85% al populației. Un lung proces de transformare a țării într-o republică a subzistenței, coruptă, perpetuu înapoiată și incapabilă a desena alte destine individuale în afara emigrației, începuse.
Printre doritorii de emigrație se număra, din păcate (sau poate din fericire) și prima mea soție. Din perspectiva ei, de altfel a înteregii ei familii, posesia unei diplome de stomatolog nu era câtuși de puțin suficientă într-o țară în care berea la cutie părea încă o delicatesă și, pe undeva cu o viziune corectă asupra obiectivelor viitoare, hotărârea de a emigra a fost, încetul cu încetul, luată.
În context existența unui soț agățat ca un ciuline de lâna scărmănabilă a unei ciute tinere a devenit rapid un impediment și, deși viața a arătat că măritișul nu este neaparat o soluție optimală (dacă ar fi să mă iau după relatările de tânără soție ale cumnatei mele și eforturile ei de a circumscrie nuditatea lui Uwe la un mediu strict intim) proiectul de viitor al Oanei a fost din ce în ce mai fără mine.
Credincios anumitor percepții mitologice privind iubirea, căsătoria, suficiența unei relații cu o femeie și încrederea că dumnezeu supraveghează și binecuvântează toate astea am suferit destul de mult atunci când am constatat că viața în doi perfectă căreia, în mintea mea, mă dedicasem, nu a putut depăși profesionalismul unui avocat specializat în divorțuri și, uneori, când mă gândesc la ediția mea din acei ani, prăbușit în genunchi în fața amvonului catedralei Sfântul Iosif, rugându-se cu fervoare și disperare pentru ajutor divin în domeniu, consider că a fost probabil una din cele mai patetice imagini ale mele, într-o viață căreia nu i-a lipsit nuanța ei de penibil.
Chiar dacă m-am mai definit ca fiind creștin un număr de ani după aceea, relația mea intimă cu dumnezeu s-a terminat în acele zile, când am înțeles că nici măcar în apărarea a ce se propăvăduia pe pământ în numele lui, imaginara zeitate nu era de fapt decât o nălucă apatică atunci când ai mai multă nevoie de el.
Spre deosebire de mine Oana și-a păstrat forma ei de credință și pe mai târziu, aceasta fiind intactă, după cum mi-a mărturisit cu ocazia singurei noastre întâlniri de peste ani, o întâlnire cu finalizări multiple printre care mi-a transmis o mulțime de alte lucruri drăguțe despre ea, despre nefericirea ei în compania celorlalți bărbați de tot rahatul pe care i-a întâlnit, iubirea ei nepieritoare rămasă pentru mine și oferta de a-mi părăsi a doua soție, copilul și viața pentru versiunea ei de vis american.
Pe acest fond personal destul de turmentat am început să probez primele halate albe la spitalul clinic ”Colțea” din capitală ca stagiar plin de puf, incapabil a-și găsi, în zilele bune, propria găoază în cazul necesității vreunui autotușeu rectal urgent.
Într-o lume ierarhizată ca lumea marină dintre corali eu, ca și ceilalți stagiari, am descoperit cu ușurință că nu eram decât planctonul unui ecosistem care se învârtea în jurul cetaceelor cu grade și experiență.
În ciuda acestui fapt, de altfel autoasumat, pe undeva firesc și cu siguranță necontestat, colectivul de la ”Colțea” s-a dovedit a fi extrem de tânăr, sau măcar tineresc, elastic, primitor și fratern, cel puțin așa cum l-am înțeles eu, mai puțin implicat în bătăliile cetaceice de la suprafață.
O pleiadă de secundari, așteptând ca toată generația lor, și generațiile dinainte de altfel, unele clarificări privind destinul lor profesional, blocat cândva de doamna academician, doctor în științe și savant de renume mondial Elena Ceaușescu, s-a dovedit un amestec incredibil de competență, bunăvoință și experiență cum nu am mai văzut la vreo generație ulterioară de secundari.
Specialiștii și medicii primari, la rândul lor, în ciuda anumitor marote personale și morgei firești mi-au părut, și îmi par și acum, după atâția ani de atunci, că erau extrem de deschiși și binevoitori, domni și doamne în adevărata putere a cuvântului, cel puțin atunci când au relaționat cu mine.
Am învățat o mulțime de la toți aceștia și când zic ”învățat” nu mă refer atât de mult la cele scrise în cărți, pe care în mare le știam destul de bine, ci la o mulțime de detalii, atitudini, soluții, scurtături, raționamente, implicații și principii pe care, numai trudind noaptea alături de unul mai bătrân, le înveți.
Față de alți doctori pe care i-am întâlnit ulterior, nici unul nu părea câtuși de puțin determinat să țină ascunse în el cunoștințele și aptitudinile și, atunci când am dat de genul acesta de medici, ceva mai târziu, am fost uimit și contrariat.
Fiind destul de vioi, plin de bunăvoință, relativ locvace, cu simț al umorului și hărnicuț, am fost primit cu brațele deschise de marea lor majoritate, mai ales după ce au înțeles că vin în gărzi, că fac treabă fără a fi nevoie să fiu îndemnat și nici că ar fi nevoie să mi se explice de mai mult de 3 ori ceva.
Am văzut primii mei morți și am trăit prima oară sentimentul de neputință pe care îl are un medic atunci când câte un bolnav și câte o patologie se dovedesc a fi o ștachetă prea înaltă.
Am făcut greșelile mele în acea perioadă deși, sunt convins, nu am izbutit să omor pe nimeni. Am diagnosticat la un moment dat o femeie cu fractură de șold femural ca având tromboflebită, interpretând ușor unilateral durerea de care aceasta se plângea atunci când îi manipulam gamba și am mai amețit uneori câte un infarct până la sosirea primarului în gardă; la prima utilizare a unui aparat de electrocardiogramă am fost la un pas de electrocutarea mea și a pacientului și am învățat copăcel ce să spun și ce să nu spun la bolnavi.
Cu toate acestea, în acel mediu, nu am simțit niciodată că aș fi fost un ratat și nici nu am fost vreodată îndemnat să mă las.
Cu timpul, pe măsură ce au trecut lunile (stagiul meu oricum a durat doar un an, fiind urmat de examenul de secundariat) am fost tot mai acceptat în cercul lor și am putut să remarc și latura bizară, omenească și amuzantă a multora dintre ei, de la bârfa permanentă, mai mult sau mai puțin prietenească, la semnificativele tete a tete în noapte între câte un el și câte o ea, la mica obsesie patologică a unui altuia de a încerca să testeze stagiarele în puterea romantică a nopților de gardă, până la generozitatea unora dintre ei în ce privește berea (făcutul cinstei fiind ”prerogativa șefului gărzii”).
Succesul meu la secundariat (al 18lea din o mie și ceva de aplicanți) i-a făcut pe toți să se simtă, sau măcar să îmi arate că sunt mândri de mine și, pe undeva, atunci când am ales endocrinologia, o parte din mine a regretat a fi lăsat în urmă toți oamenii, în opinia mea minunați, deși doar oameni, de acolo.
Rezultatul la secundariat a fost un mic miracol și, deși am abuzat permanent de mintea mea în forțarea destinului meu profesional, niciodată nu am făcut-o cu mai mare inconștiență ca în acea perioadă.
Sufletește eram o epavă, după divorț și întoarcerea în casa părintească nu a adus alinarea de care fugisem în urmă cu trei ani.
Din fericire era primăvară și, undeva pe drumul către casă, într-o răspântie imposibil de ratat de către vreun vecin, fost profesor, mama sau oricine altcineva se făcuse o grădină specializată în bere la halbă, botezată cu tandrețe de noi, consumatorii, ca fiind ”Broasca verde”.
Într-o perioadă și o lume în care psihoterapia la noi nu găsise adepți, darămite practicanți, am găsit în halbele și compania de la ”broscuță” acea alinare pe care nu o mai găseam pe nicăieri.
Ficatul meu tânăr lucra cu aplombul unui filtru industrial și, retrospectiv nu pot înțelege cum, altfel decât prin incredibilele resurse pe care un om le are la tinerețe, a fost posibil ca 6 luni să merg la serviciu, necum în gărzi, să învăț zi de zi, să bat mingea două ore, să beau încă patru și apoi s-o iau de la capăt, ba mai mult să fac asta cu atât de mult succes cât, la sfârșitul perioadei să mă scarpin în cap, încurcat de scorul prea mare obținut la examen, nedumerit și nehotărât ce specialitate și destin să îmi aleg.
Mă poate cineva cu adevărat condamna că în context, după o relație atât de armonioasă începută cu ”Broasca verde”, am ales acea disciplină ce mi s-a părut, în mentalitatea mea de atunci, ca fiind cea mai ușoară și cu cel mai mic potențial de gărzi grele, pacienți muribunzi și tratate prea groase?
Un alt om care și-a stabilit destinul în acea perioadă a fost fratele meu Toma.
Un om mult mai puțin scolastic decât mine el a dus o bătălie ceva mai teribilă cu examenul pomenit, bătălie terminată totuși cu succesul vizat – cariera chirurgicală. Alegând ortopedia probabil însă că fratele meu a făcut atât personal cât și din perspectiva celor din jur, o opțiune mult mai bună decât a fost a mea.
Pentru că s-a dovedit că, o dată cărțile puse la odihnă în raft și bisturiul la îndemână, omul a nimerit acolo unde fusese menit. Nu am crezut niciodată că Toma are mai mult talent manual decât mine și uneori mâinile îi tremurau ca răcitura în în fața unui moldovean flămând. Cu toate acestea, o dată cu găsirea menirii omul s-a schimbat într-un mod total imprevizibil și neașteptat, petrecând ore și nopți prin spital, prin sala de operație, sau pur și simplu exersând acasă cu un capăt de ață viteza și precizia nodurilor chirurgicale. Bucuria lui de a tăia oameni și de a-i coase la loc a depășit, pe alocuri, până și bucuria mea de a termina berea din halbă și sunt convins că încă după al doilea an de secundariat știa și putea aproape tot ce știau și puteau colegii lui mai mari.
Am admirat mereu această schimbare fabuloasă în firea lui și tot destinul lui ulterior, nu neaparat linear.
Astfel că anul 1992 ne-a găsit pe cei doi frați îmbrățișându-și viața, Toma ca ortoped la spitalul ”Sfântul Ioan” iar eu intrând prima oară ca angajat în spitalui în care lucrez și acum, ”CI Parhon”.