de când eram copil mai erau uneori duminici ca pielea de broască dar broaștele mi le imaginam numai din cărțile cu povești nu aveau încă teritoriu lângă căsuța cu stinghiile ferestrei în cruce

nici corbii sau ciorile nici moliile nopții numai gaia mai venea câteodată de fugeau toate orătăniile la semnalul cocoșului era împărăția vrăjitorilor buni ca în filmul cu prințesa arabela la începutul anilor optzeci și lumea spunea că semăn cu ea

poate că un domn întunecat adormise luând cu sine toate visele lui ori poate vreun sfânt murise încât lumea a uitat apoi tot ce pătimise

cineva mă veghea din floare în floare