Una din trăsăturile mele psihologice a fost și rămâne o anumită tendință de a ține pumnii, simpatiza și sprijini pe cel slab în lupta cu cel puternic, pe cel sărac în conflictul cu cel bogat, pe puținii care au dreptate în detrimentul gloatelor care n-au.
Ca urmare am ținut mereu cu Jiul sau FC Bihor când jucau cu Steaua, am admirat rezistența din 1939 a Finlandei în fața agresiunii sovietice și mă număr printre puținii pe care nu m-ar deranja dacă trupele armate ale Afganistanului vor invada și cuceri America.
Pentru ca lumea să aibă sens și confort este benefic, din perspectiva celor mai mulți dintre oameni, ca persoanele, credințele, națiunile, partidele, filozofiile și celelalte componente ale lumii moderne să fie clasificabile cu ușurință în bune sau rele. Din acest punct de vedere ochiul minții umane se dovedește extrem de miop la nuanțele de gri.
Profesioniștii propagandei americane au reușit să facă asta, în justificarea beligeranței lor sporite, împărțind restul lumii nu după interesul sau dezinteresul lor financiar sau militar față de acesta ci după aplicarea sau nu a unor etichete imaginare cum ar fi ”evil doers” sau ”american haters”. Cumva publicul lor înghite cu ușurrință aceste concepte și poate presupune că, în afara culturii și spiritului așa zis democratic american există ființe născute și cultivate în ideea de a face rău, de dragul răului, țintind datorită aceastei meteahne a lor pe campionii dreptății și binelui, cowboyii transformați ai epocii moderne, americanii cu frică de dumnezeu și rachete funcționale.
Considerente secundare de tip petrol, interese bancare și corporatiste sau hegemonie în context trec neobservate.
Și eu am fost cândva un om trăind într-o lume simplă.
Am urât comunismul și pe Ceaușescu și nici acum, dacă stau să mă gândesc, nu le găsesc prea mult lucruri de fală, chiar dacă l-aș considera la singurul nivel la care ar putea acesta vreodată să funcționeze, respectiv cel utopic. Am urât regimul lui Iliescu, securitatea, îngrădirea libertății, propaganda și minciunile și uneori am manifestat în stradă contra lor. Am iubit ideile de democrație, de occident, de capitalism, privatizare, progres, eficiență și toate celelalte mituri pe care ne-am clădit, în anii 90, speranțele.
Le-am iubit multă vreme după ce în viața de zi cu zi trăiam doar restaurare, non progres, manipulare, pseudodemocrație precum și triumful prostiei, necinstei și manipulării repetitive chiar la decenii după aceea.
Acum 30 de ani o eventuală intervenția americană mi s-ar fi părut mană cerească și, în context pe americani niște eliberatori.
Viața însă a arătat că aceștia nu au venit niciodată, nu au contribuit cu nimic și nu s-au demonstrat nici pe perioada lui Iliescu, nici pe cea a lui Băsescu vreun element de ajutor, sprijin sau progres real, deși ne-au permis să ne alăturăm noi în luptele lor prin deșerturi, ne-au asigurat acces la avioane de mâna a doua, cu banul jos sau în rate și ne-au mai ajutat să vedem adevărul economic prin FMI.
Când turnurile au explodat în 2001 am simțit aceeași revoltă față de oameni care nu se dau în lături să omoare nevinovați din rațiuni politice. M-a mirat abilitatea unor arabi ascunși prin peșetrile afgane de a o face și fragilitatea americanilor din acest punct de vedere dar nu am meditat prea mult la asta după cum nu mi-am bătut prea tare capul nici cu motivul pentru care trebuia atacat Iraqul după aceea. La urma urmei politica este tare plictisitoare.
De-abia când, întâmplător, prin 2006-2007 am pus mâna, total întâmplător, pe primul documentar a mișcării care este astăzi zeflemitor numită ”teorie a conspirației” am fost șocat și bulversat.
Țin minte și acum, eram de gardă, și am vizionat până pe la 4 dimineața 3 sau 4 documentare pe această temă, palpând prima oară în viață adâncimea nenorocirii și a farsei la care fusesem expus.
Din ziua aia lumea nu mai putea fi, pentru mine, împărțită la fel de ușor și de simplu ca până atunci. Dacă factori de răspundere a celei mai bune națiuni de pe Pământ, speranța noastră a tuturor spre progres și decență pot organiza și scăpa cu impunitate de la asemenea masacru, numai și numai speculând prostia, dezinteresul și confortul oamenilor de a crede ceea ce li se spune să creadă, înseamnă că trăiam de fapt o lume extrem de ciudată cu niște reguli extrem de diferite de cele pe care le presupusem până atunci.
Poate că este o prostie, dar pe mine aflarea adevărului despre acele zile m-a schimbat profund, vaccinându-mă pentru totdeauna de propagandă și de manipulare și silindu-mă să evoluez spre scepticismul de astăzi.
Când dezamăgirea vine de la persoane în care credeai impactul interior este cu atât mai mare, așa că aparentul meu antiamericanism de astăzi (care se referă de fapt, pentru cei care au timp și chef să interpreteze nuanțe, la unele aspecte ale conducerii lor politice și modului în care își promovează interesele și nu la americanii de rând) este mai mult decât justificat