Uite, cu voi nimic nu pare deslânat. Adorm liniștit în prelungirea ferestrei peste câmpul de maci, roșii ca pupilele ce mi se dilată în văpaia amurgului. Vin altele, după, altele. Șoaptele. Pleoapele mele stăruie în plantații de sclavi, movile de lanțuri, ceasuri. Am zile. Singure nopți. Trec dincolo. Apăs cu stângăcie capătul clanței. În izul de maci rânduri de cuvinte aveau o semnificație proaspătă. Dorm. Cald și nediluat ca freamătul de la capătul acelui tango, jucat prematur în același semn de predare.

Peste câmpuri, păsări de pradă și o fată în alb. Pescăruși. Nu vroia să aibă mâinile legate. S-a așezat într-un vis înalt cu ferestre. Dintr-un ungher papilele mele încercau să muște din ultimele raze ale soarelui rătăcit printre glastre. Îmi place lumina plină cu praful ei de călătorii, uzura pantofilor roși, ticsiți de vertebrele copacilor scorburoși subțiați vertical pe la colțurile lumii.

Am rămas. Visul fetei în alb creștea cu propria sa licărire până la epuizare. Păsările de pradă simt de departe plăsmuirile de contrabandă ale câmpurilor ce prevesteau agonia. "Tu ești? Te așteptam". Marea de maci fremăta în calea vântului rece al destinului, aidoma aripilor de vulturi rătăciți în cutele de mătase ale visului lanuri. Se însera. Glasul alb ancora ultimele perfecțiuni ale unei duplicități naive.

Iritat de fericire, alerg peste câmpul de maci, suluri de zboruri, îmbătat de aerul renegat din când în când de trecerea fetei în alb, ca nu cumva ca cineva să calce din întâmplare pe o pagină oarbă. "Toate greșelile se repară. Iubirea poate deveni o maladie a acestei nopți însetate".

Sunt singure nopți, în care păsările se consideră profitabil, fericite.