Se spune că uneori, când auzea că oamenii se mai plâng, doamna academician doctor în științe savant de renume mondial Elena Ceaușescu se referea la aceștia ca la niște rozătoare nehalite, sătulă probabil de ghinionul de a avea de cârmuit împreună cu bărba-su un popor atât de fomist și de obsedat de bunuri materiale (ulei, zahăr, căldură) în detrimentul idealismului existent în materialismul dialectic.
Într-un semnificativ arc peste ani iată că și dirijuitorii și finanțatorii sistemului de sănătate au ajuns la aceleași concluzii în ceea ce privește subordonații lor, nemaivorbind de pacienți, cu toții niște ronțăitori nesimțiți de proceduri medicale și remedii inutile.
Pare că spre deosebire de japonezi, capabili la o adică să își bage singuri câte o sabie în burtă, ai noștri năvălesc la cea mai mică zgaibă prin policlinici și spitale, luând de bune parascoveniile pe care le tot aud la televizor despre sănătate, asigurați și servicii medicale. Ba mai mult, în cârdășie cu ei, medicii nu numai că nu îi trimit înapoi spre călire, regăsire sufletească și rugăciune ci, în mod deliberat, îi internează, le dau rețete și, unii dintre ei, chiar îi operează, în ciuda aspectului de risipă pe care un astfel de comportament îl sugerează.
Ca urmare părinții sistemului au știut dintotdeauna că trebuie să facă ceva.
Acest ceva nu s-a referit niciodată în mod special la asigurarea bugetelor adecvate, combaterea sifonării fondurilor de la bugetul de sănătate spre alte regiuni financiare sau controlul mai strict al achizițiilor și miș mașurilor de tot felul de la un spital sau altul. O astfel de viziune ar fi fost prea îngustă și nu ar fi mers cu adevărat acolo unde izvorăște de fapt risipa, respectiv baba cu sufocare și medicul care îi întârzie nepermis întâlnirea cu nirvana.
De-a lungul anilor au existat fel de fel de modalități de reformă. Cerințele DRG. Limitarea numărului de internări. Mărirea permanentă a hărtiilor, consimțămintelor și aprobărilor de tot felul. Compensarea strictă doar a medicamentelor ieftine, din Sudan. Alocarea de fonduri insuficiente pentru analize. Refuzul de a plăti internări și proceduri. Blocarea posturilor în spitale.
Nimic.
Ca un balaur cu milioane de capete acest popor a continuat să își reproducă patologiile imaginare în detrimentul și ciuda unor politicieni care au un vis, respectiv un sistem de sănătate cu 300 de angajați, toți nepoți și secretare de-ai lor, două spitale (unul pentru senat, celălalt pentru cameră) si 30-40 de miniștri, directori și secretari de stat în domeniu.
Așa că existența acestui card de sănătate a venit ca o soluție salvatoare și finală; presupun că numai Adolf a mai simțit cândva aceeași bucurie, când a auzit de ZyclonB.
Pentru că în mentalitatea unor conducători, aflați ca și bunica lor Elena Ceaușescu în luptă pe viață și pe moarte cu poporul, toată această cibernetizare este menită de fapt și de drept pentru a reduce risipa de acte medicale, administrări de medicamente și internări până la acel nivel raționalizat și controlabil care să amintească de cartelele la ulei și zahăr ale tinereții noastre.
Poate că nu este rău ca stăpânii noștri să facă tot ce ține de ei ca să reducă pe cât posibil bătrânețea la oameni, mai ales dacă, pe cealaltă parte, prin biserica ortodoxă română, va exista mereu o alternativă luminoasă, la loc cu verdeață.
Poate nu este rău să devenim cu timpul un popor de tineri.
Pentru că endpointul lor este desigur să închidă spitale, să concedieze personal și să demonstreze că sistemul nu este în paragină pentru că de fapt duce în spate de prea multă vreme stoluri prea mari de vampiri flămânzi ci pentru că doctorii ca breaslă și fiecare doctor în parte prescrie, zi de zi, un pic prea multă aspirină.
Ca atare endpointul nostru ar trebui să fie să reacționăm până în momentul în acre i-om auzi, gîjîiți: ”Ce faceți băieți... Că sunteți copii noștri”.