Era într-un moment de efuziune. În palmă naiv, ursulețul de pluș îi acoperea sufletul rămas, o păpădie împământenită prematur printre glezne. Era o adevărată bucurie pentru el. Firește, vântul hoinar se înnoda și se desnoda de două nopți, încercând să se dezlipească de gânduri, curgând cu nerușinarea minciunii, nevinovat, peste daruri. Dacă n-ar fi inventat cineva gesturile, nici nu te-ai fi gândit că era ... singur. Orfan. Amănuntele importă prea puțin în această poveste.

Mimica lui de înger ștrengar, completa lipsirea de vrere, elemente ale unei comedii umane declarate. Povestea era puțin cam brutală. Avea o altfel de naivitate. Pe-a ei, desigur! Aduna pe-nserat tot atâția bulgări de soare numai să nu fie prea departe de restul. Fărâme.

În internat, orice întrevedere se consuma prea intim. Mamele surogat schițau în priviri interminabile adevăruri pe jumătate. Nu era conștient de acest soi de ispravă. Ursulețul de pluș și un geamantan deseori își mușcau zâmbetul tâmp născocind privirea jucândă. Și era din nou abandonat.

„nu te iubesc încă pe tine copile! M-ai ai de așteptat două cvartale de oraș. Să iubești fără teamă nu ne este hărăzit nouă. Să nu uiți însă că sufletul nu-i cine știe ce grozăvie. O îngrămădire de lucruri imposibile. Ca o lișiță iernată pe suprafața lucie a unui lac netulburat de nici o briză. Dragul meu! Viața nu mai are haz. Se consumă hoinar, din colț în colț, neîncăpându-și în piele”.

Pe peron un gropar își schițează-n cuvinte propriul drum paralel ca și cum nimic nu putea să se întrezărească. Copilul orfan aștepta un exercițiu de dar, învățănd despre prima lecție de viață.

Viața se dezvăluie! Suntem cu toții la fel, păpădii, suflete puse în palme căuș, suflate de vânt, rătăciți printre gleze în iarbă.