Hegel cugeta. Știu. Este un nonsens. În mijlocul ideilor sale a căutat un simplu pretext axat pe sublim și rutină. Cursa întinsă! Îl iritau problemele comune ale umanității, obsesiile și curiozitățile sexuale. De altfel era destul de neliniștit știind că altcineva le inventaria. Omul urban ...

Cu siguranță a crescut la lumina piciorului lămpii. Îi plăcea să stăruie indiferent de loc pe același meleag al singurătății, rostit, rătăcit în același colț de sertar, monosilabic, chinuit de metafizica mirării și curiozității native. Dincolo?

A intrat încet, liniștit, în propria piele benignă. Nu știa ce căuta aici. Nu cunoștea personajul. A rămas în picioare rânduit la de toate, captiv în propiul exil în contradicția scrierilor lipsite de originalitate. Prea copleșitor, tâlcul acestei povești îl rezuma la rutina acestei aflări, prea mare și foarte ponosită viață. El s-a mulțumit să se dea înapoi cu un pas, relaxat, exibând artificial prezentul.

„Orice exil ți se dăruiește cu veridicitatea propriilor consecvențe pentru mărturie sau cu încrâncenarea pasului pe asfalt, compromițătoare urmă existențială. Fracturi nechibzuite a unui suflet mahmur ce se deșiră ascuns la piciorul de lut al lămpii inunde. Dincolo, vocația nașterii noi, crează oameni legitimi gata să moară pentru un bob de credință. Și pentru ce? Nu poți lăsa în urmă reperele cotidianului static – rutina, nonsensul, zâmbetul indiferent, rătăcirile, întristările, noxele de viață”.

Hegel cugeta. Știu. Am mai spus despre asta. Cu filosofii tinzi să descoperi doar labirintul acestui exil cantonat în singurătate. Să-i faci să înțeleagă menirea acestei seducții? Sublim!

La capăt de drum, cred că omul urban va învăța cel puțin să iubească, curat în lumina focului sacru, o lampă de lut, topind rostul firelor ce învârt marioneta de pluș învelită de-o zdreanță. S-ar putea vedea pe fereastră!