Am să-ți spun ceva mai grav. Moartea nu este un adevăr...

Serata era pe sfârșite. Muntele părea o femeie iubită cu desăvârșirea a doi antipozi, unul mai bun, celălalt ancorat mai puternic în noi decât pe tabla de șah zguduită de puternica cutremurare. Primul căzu nebunul. Apoi regele a râs înfundat. Ia luat în cele din urmă mâinile pierzându-se în sala de judecată. Thnatic. Încet, încet, lumea pleca. Se cantonau periferic în negarea realului, giulgiu și praf pe suprafețe de îngeri și frunze. Plase de pescari se rezemau pe rănile pereților albi, ușor aplecați în grația lor lăsând cuvintele să se înalțe într-o țâșnire necontrolată. Vâsle vlăguite, visele zburau imersiv în călătoria lor nălucă. Ridicau mărăcinișurile. În elanul lor trebuiau să se îndrăgostească cel puțin o dată de reveria amurgului consonantic.

Într-un fotoliu păgân, regina încerca lasciv roata tăcerii. O năpădea o dorință intensă de scrum, fum, muc de țigară și scântec. Avea un zâmbet hibernal pierdut printre miresme și rune, înfometat de muzica ascunsă prematur în apa adâncă și liniștită. Ramuri simetrice ocoleau în zbor îndrăzneț căderile ca și când singure, n-ar fi putut fi izgonite vreodată. Îi privea de departe. În jurul ei, capricioasă, blazată, își ducea viața misterioasă, luna. Pălind din iatac aduna sufletele risipite prin iubire, statui ce oricum se sparg dimineață.

Petrecerea se încheiase. O voce răsună ca un vuiet. Muntele. „Voi oamenii ...” Ultimul nebun pare a fi o femeie iubită cu desăvârșirea a doi antipozi, unul mai bun celălalt ascuns printre rânduri. Acel altceva, râzând și jucându-se mână în mână. Dar, uneori, brațele ei avea să justifice deplin sensul iubirii.