Atunci i-a vorbit. Nori plumburii se adunau peste ape. Au strigat câțiva cu simțurile dezbrăcate: „toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le. La Dumnezeu nu e căutare la față. Ușile închise vor trebui sfărâmate. Vegheați în rondul de noapte. Adunați rândurile, gândurile, potoliți simțurile, dați un impuls simetriilor înaintea măștilor definitiv idolatrizate"

În joia aceea, toți cei prezenți dobândeau înfățișări confuze. Nimeni nu pășea de două ori pe același zbor de săgeată. Pământul le ardea brațele. Tâlharii cei răi erau sortiți să șadă înapoia punților așternute la ocrotire. Murmure. Erau cuprinși de vuietul râului ducându-și povara plină de rădăcini mai departe. Cădeau peste ei, șoapte, suspine, extaz, țipete înăbușite de durere, trăirile la întâmplare, temnițe.

În licărirea ochiului de râu, patimile trebuiau vindecate. Cei cu condei pătrundeau miile de cuvinte agățate schizoidal în care se topeau peren toate plăsmuirile umane. Stelele mov înaintau în rutul nopții căutând din clipire nume ingrate. La unison umbrele. Ecoul le trimitea înapoi, obiecte țesute cu franjuri. Pe margini, alte judecăți. Ar fi fost de ajuns să-și imagineze că s-au născut în altă zi. Dorințele lor le fixau pe același jurnal independent de alcovul în care pământul râdea mundan la bătăile primului gong unde zeu devenea spectatorul...

M-am întrebat dacă nu cumva pata de cerneală scăpată înadins în râu ar fi deprins șiretenia clipei de față. Doar era cuprinsă de stăruință. Atunci, în fundalul coliviei de sticlă, cel mai stăruitor gând lovea cu pumnii strânși, sfinxul spectator. Simțeam cum alunecam din veghea mea elementară, uneori căutând fără rost izul de carte răscopt peste propria conștiință.

Nu mai era decât o noapte fierbinte spălată la râu precum bluza unei fecioare din urmă.