Domnul plutonier în rezervă Puiu Iordăchescu era în acea zi, chiar după standardele înalte ale Hurlubeștiului, îmbrăcat extrem de cochet. Vipușca stălucea de curățenie și oferea un contrast extrem de plăcut cu restul treningului. Pe spatele hanoracului, în afara siglei echipei, ”Îngerii”, trona și ecusonul ”Adibas”, caracteristic oricărei firme prestigioase de haute couture, arătând că omul se dichisise, putând fi confundat, dacă nu s-ar fi ținut seama de etate, cu oricare din mirii fercheși ce mai treceau pragul bisericii în căutarea consilierii, reazămului moral și binecuvântării pe care numai Sesenie Boboca le putea oferi.
În ciuda tentativelor de reculegere, a cuvintelor de mare har și profunzime pe care părintele le rostea, striga și cânta și în ciuda solemnității caracteristice unei liturghii de calitate, gândurile antrenorului se învârteau, ca palele unei eoliene cu siguranța stricată, în jurul meciului decisiv de a doua zi.
”Ce i-o fi trebuit să dea scăriță, bețivanul” nu își putu nea Puiu opri un gând laic condamnabil, gând de care nu mai putea scăpa din clipa în care portarul echipei din Urlați devenise, în urmă cu o săptămână, primul portar din istorie care pusese stop pe piept la un penalty în divizia C, penalty obținut de altfel cu greutate de echipă, după îndelungi tocmeli și sacrificarea unui miel, a două putine de brânză și a trei damigene de vin din recuzita pregătită de patron pentru fiesta anuală a salvării de la retrogradare.
Ca urmare deplasarea din Barcelonești devenise decisivă și, deși atît patronul echipei, cârciumarul George Botez (”Botezatu”) cât și primarul Panait Baronescu se aflau chiar în aceste clipe la sediul ”Barosanilor”, încercând să discute cu ei bărbătește situația, nea Puiu era extrem de sceptic privind ajungerea la un acord civilizat, câtă vreme jucătorii locali se dovediseră, după bătaia de acum 2 ani, extrem de ostili și lipsiți de îndurare creștinească față de proiectul și visul echipei din Hurlubești, de fiecare dată când o întâlniseră pe teren.
”Dacă se pun malacii ăia cu curu pe noi, luăm 7 ca astă toamnă, chiar dacă îi conving pe băieți să alerge” gândi selecționerul, mângâind icoana lui Ananie cel Cocârjat de la gât.
Tradiția bătăii între cele două echipe începuse în urmă cu doi ani când vârful de atac al ”Barosanilor”, Vasiliev, o remarcase la stadion pe tânăra Camelia Protopopescu și, cu vlaga, vigoarea și asertivitatea caracteristică oricărui vasluian cu sânge în vene și mai mult de două țuici la bord, își făcuse cunoscut interesul.
În sine proiectul amoros strigat de tânărul îndrăgostit spre peluză, un proiect despuiat de necesitatea unei curtări excesive, a vreunei perioade de tatonare sau a vreunui alt tip de ambiguitate, a fost interpretat greșit de audiență, mai ales că Vasiliev tocmai marcase golul care s-a dovedit în timp ca fiind ultimul din carieră, în ciuda eforturilor doctorului Ribigitu de a îndrepta măcar tibia. Restul echipei a scăpat practic cu ușurință, cu doar câteva zeci de copci dar, din păcate cu inima înegrită și o dorință de retur cum nu se mai văzuse de mult prin locurile acelea.
Returul fusese clasificat ca fiind de maximă securitate, cu zeci de polițiști și de jandarmi asigurând ordinea și disciplina în tribunele înțesate ale Barceloneștiului, până în minutul zece când ultimul dintre apărătorii publici a părăsit, bătut cu chipiul, incinta.
Spre seară, la spitalul județean, cei doi primari, Baronescu și Bordurică, au ajuns la un acord între gentilomi ca genul acesta de evenimente, de natură a arunca o lumină defavorabilă asupra gradului de civilizație al locuitorilor acestor locuri, genul de evenimente contrafăcute de mass media în fapt, vor trebui pe viitor evitate.
Într-adevăr, din acel an în afara unor scatoalce, a două trei gardene pe ceafă și a unui număr de șuturi în cur la intrarea pe stadion, absolut decente și în cadrul normelor diviziei C, nici una din echipele vizitatoare nu au mai avut a se plânge de vreo exagerare.
Singura problemă rămăsese faptul că în esența lor, fie că îi priveai individual, fie ca așezare în teren, pâlc, piramidă sau la lapte gros, echipierii ”Barosanilor” se dovedeau permanent mai mari, mai rapizi, mai musculoși, mai nervoși, mai combinativi, mai tehnici și mai treji decât ”Îngerii”, practic genul de echipă cu care nu ai fi vrut să joci un meci decisiv.
Toate aceste elemente de mare subtilitate nu putuseră să scăpe unui director tehnic de valoarea, experiența și cuvioșenia lui nea Puiu Iordăchescu care, după parcurgerea caietelor cu notițe, vizionarea unui număr respectabil de casete cu jocul adversarilor și o vizită în cantonament, la ”La spiridușul bețivan”, hotărâse că este momentul artileriei grele, respectiv al renumitului om de spirit, duhovnic maximal și fan al echipei locale, Sesenie Boboca.
Întâlnirea dintre cei doi intrase într-a doua oră și domnul Puiu Iordăchescu deschisese deja al doilea carnețel, notând înfrigurat sfaturile și viziunea preotului.
Ca să țină minte și să nu încurce, cu permisiunea părintelui, notase pe fiecare din cele șase iconițe rolul și semnificația, de la Sfânta Ecaterina, patroana centrărilor și a paselor filtrate, la apostolul Pavel, în grija căruia cădeau loviturile libere, inclusiv penaltyurile, la milostiva Maria Magdalena, apărătoarea de cartonașe, Sfântul Gheorghe, patronul portarilor, Grigorie cel nou, cel capabil a muta în funcție de credință faultul înăuntru sau în afara suprafeței de pedeapsă, până la omnipotentul Ananie cel Lungan și Cocârjat, singurul capabil să dea coeziunea de tika taka și gioco bonito necesare, înaintea unei astfel de confruntări, echipei.
Acum că înțelesese, nea Puiu era convins că dacă ar fi pupat în momentul penaltyului bicisnic din etapa trecută iconița sfântului Pavel în loc de cea a sfântului Grigore nu ar fi existat portar sau alt gen de putere ocultă capabile a opri scărița lui Tănăsel și își promise să fie, la antrenamentele viitoare, mai indulgent cu bietul om.
Ritualurile primitive al echipierilor de a-și pune iarbă în sân, de a nu-și schimba chiloții câte un tur de campionat sau cel de a păși cu dreptul în teren vor trebui cu siguranță schimbate la Barcelonești, acum că era totuși secolul XXI, cu rugăciunea specială pentru Sfântul Duh, în versiunea ultrascurtată pentru fotbaliști, desigur, rămânând datoria tehnicianului să o murmure în întregime în momentul festiv de intonare a huiduielilor.
Dezlegarea la post, deși obținută cu ceva dificultate și numai din perspectiva faptului că meciul ce urma a începe este decisiv, îi umplu inima selecționerului de bucurie, chiar dacă singurul component al echipei care ținuse vreodată post până acum era indisponibil.
În fine, după aceste sfaturi generale, Sesenie Boboca trecu la pregătirea concretă a partidei.
Izgonirea Satanei din vestiar se dovedi a fi un proces laborios, tratat de duhovnic cu seriozitatea obișnuită și numai după curățirea fiecărui ungher și dulăpior s-a putut trece la echipament. Și pe măsură ce mirosul de tămâie și jeturile de aghiasmă treceau de la portar la mijlocaș (planul partidei fiind unul defensiv) și de la titulari la rezerve, pentru prima oară în ultimele zile, nea Puiu Iordăchescu simți că, undeva în zare, strălucea din nou lumina diviziei C.
- Panait, ce propui tu nu se poate, nu te supăra că îți zic, repetă pentru a zecea oară Bordurică. Ți-am zis că băieții îi așteaptă pe ai voștri de la începutul returului să vină aici și, când au auzit că ați făcut egal cu Urlațiul a fost sărbătoare în comună cum nu am mai văzut de când a chemat Iliescu minerii la București să apere democrația de drogați...
- Excelență, poate că totuși ... deschise gura și Botez, cel hotărât să mute, o dată pentru totdeauna, discuția din teritoriul sentimentelor în cel practic
- Nici un totuși, Botezătorule, ripostă Bordurică. Dacă mă mândresc cu ceva în această localitate este tocmai cu incoruptibilitatea și forța de joc a Barosanilor. Pur și simplu nu mă văd ducându-mă la ei în vestiar, fie chiar cu secărica asta, nu zic, bună, a ta, și cu pastrama lui dom primar și să le zic să se lase bătuți de ai tăi. Nemaivorbind că acuma, la drept vorbind nici nu văd cum s-ar putea face practic... Că nu o să îl poată nimeni lăsa singur pe Tănăsel de 10 ori în careu să nimerească ăla o dată poarta și nici nu îmi dau seama cum pot ai noștri să îl scoată pe Țucudică din off side vreodată...
- Mihăiță, îl luă Baronescu pe coarda sensibilă pe preopinent, nu zic că nu ai un pic de dreptate. Ba de fapt ai chiar multă. Și crede-mă că la un astfel de eveniment sportiv nu pot fi chitros sau nesimțit. Înțeleg că băieții tăi mănâncă jar și sunt de un fair play ieșit din comun dar mă gândesc că am putea să îi mai îngreunăm un pic dacă le-om atârna de glezne niscaiva poeți, filozofi și compozitori cu filigram și autografe ale guvernatorului, măcar la vreo doi dintre ei, că nu s-o rupe pământul dacă om juca și la anu împreună în C. Uite ce emulație sportivă și sărbătoare aduce în inimile noastre a tuturor un astfel de eveniment....
- Panaite, nu zic nu, că poate s-or mai muia și ei dacă or vedea că măcar de niște țigări de fotbaliști le iese și lor. Dar înțelege că dacă trântesc meciul o să mă fugărească ăștia cu furcile din comună. Ãia fac chiar acum în momentul ăsta exerciții de flegmat să vadă cine prinde tribuna de deasupra băncii de rezerve a oaspeților, tribuna 0 la noi, și am pe unul care se jură că își aduce pușca cu alice pentru situații de contraatac al vostru.
- Domnule Bordurică, excelență, vă dau din nou pe undeva dreptate. De asta uite ce zic, în caz că doamne ajută, reușim să ciupim punctul ăla, hai că organizez eu la voi în comună, pe banii noștri o expoziție de carte sau un vernisaj, văd eu, sparg câteva butoaie de bere, unul de vin și răsucim vreo două mieluțe până se mai potolesc ai tăi... că o să vadă și ei că nu suntem neoameni, interveni în discuție și Botez
Atins la coarda sensibilă, cultura, Bordurică începu să se înmoaie.
Simțind aceasta Baronescu hotărî să își joace și ultimul as.
- În plus o știi pe secretara mea? Camelia ?
În ciuda crucifixului ridicat de Sesenie Boboca, gloata înghesuită în mica arenă ”Barosanii” din Barcelonești continua, de zece minute să huiduie. Din sute de piepturi tabagice un muson de flegme întretăiate de bucăți de scaune, scânduri și brichete sugerau că autogolul prin care ”Îngerii” câștigaseră în ulimul minut trezise oarecare suspiciuni în mințile de cunoscători ale tifoșilor locali, suspiciuni pe care acetia din urmă doreau să le comunice nemijlocit celor două echipe, arbitrilor și oricui ar fi ajuns în raza de acțiune.
Totuși semnul crucii se dovedi a avea, ca de fiecare dată când înfrunta necuratul, impactul dorit, mai ales dacă era însoțit de invocarea Sfântului Duh, astfel că într-un final arena începu a se goli, pe măsură ce mirosul de tămâie pe de o parte, cel de grătar de partea cealaltă îi înfrânse pe huligani.
Era momentul bucuriei și, ridicat în brațe de jucători, nea Puiu Iordăchescu acceptă să fie aruncat de câteva ori în aer, ca o răsplată binemeritată pentru modul în care pregătise meciul și pentru atingerea obiectivului.
De același tratament avu parte și Sesenie Boboca, cel care schimbase atât de multe lucruri în atât de puțin timp la echipă și emoționat marele om le promise ca pe viitor să fie mai implicat în pregătirea echipei, în sfințirea, binecuvântarea și susținerea morală a celor care iată aduseseră atâta faimă și bucurie străvechii comunități creștinești a Hurlubeștiului.
În plus preasfântul recunoștea un miracol când vedea unul și era conștient că numai și numai prin puterea celui de sus micuții, lenții și împiedicații davizi din Hurlubești putuseră să învingă echipa de goliați ai Barceloneștiului într-o pildă ce așteptase 2500 de ani până la a fi, prin puterea Sfântului Duh, repetată.
De fapt în seara aceasta toată suflarea Hurlubeștiului s-a simțit satisfăcută, dar mai ales Protopopeasca.