Mi-e frică și să respir, iubito. să nu fiu acuzată de lipsă de respect față de propriul trup supus unui aer poluat, fără ca eu să mă spânzur, să mă otrăvesc sau să-mi fac harachiri. aerul acesta ar putea să-mi îmbolnăvească inima (în care s-a investit din plin de un stat grijuliu) sau să-mi intoxice neuronii și să gândesc pe lângă adevărul gol. ar trebui să înghit flăcări, să-mi ard bruma de oxigen rămas pe traheea care țipă că vrea libertate. să mă îndes cu porumb, legi, nămol – el, oricum, nu îngheață vreodată -, cu frunze decimate de grindina nepăsării, cu pietre, cu ratinguri, cu basme despre democrație, cu asfalt și iluzii despre drepturi fundamentale care garantează inviolabilitatea. oricum, viața pare ieftină. atât de ușor se pierde totul.

Mi-e teamă și să-ți scriu aceste cuvinte. ar trebui să-mi sap mormântul mai repede, să iau cerul care este albastru - doar pentru ochii noștri - și părtaș la acest dezastru din măduvă. să-l pun pe el la fundul coșciugului și să-l acopăr cu mine. va suferi mai puțin de gloanțele care se vor opri, sper, în oasele mele. doar bubuitul lor se va întoarce în el, așa, ca o mamă ce-și primește fătul, înapoi, în placentă. și va face tot posibilul să nu deranjeze aerul și florile de deasupra. va influența numai pământul ce va suferi o criză majoră de comițialitate. imediat, însă, i se va injecta o doză triplă de diazepam; va rămâne doar cu limba scoasă și micțiuni necontrolate, după care i se va induce o comă veșnică să nu mai îndrăznească vreodată să tulbure pacea aranjată pe scaunele - cocostârc ce ucid totul. gând, respirație, vis, iluzie optică pentru vertebrele așezate strâmb.

E vară, iubito. depindem de fuziune, moțiuni, furtuni, neșansă, vânt închis într-un borcan pentru biopsie, aer încătușat… și eu mă mai plâng de frică, mai ușoară la piept cu un junghi, câtă vreme nici nu mai am ce inspira. și cum se potrivesc (ele, culorile) în aceeași lună plină, Doamne! ai grijă să nu o pățești și tu! cui îi vom mai da socoteală?

București - 5 iunie 2015