Cât de scurt era timpul. A ridica un cort fumegând peste ape în culori vii ce brăzdează de la un capăt la altul mirajul poate consimți fără echivoc doar focul ce arde. Sloiurile de gheață se vor topi, se va lichefia pământul, vagabonzii vor râde cuprinși de aceeași enigmă, o reacție în lanț a originii cugetului prins în tranșee. Dar până atunci?

Bird sfârșise prin a deveni un saltimbac al epocii moderne, un paianjen a cărui culoare scotea în evidență în lumina înserării, un simplu destin ce părea codat fără a avea reminiscențe secrete. Simțea că origininea copacilor bătrâni se amplifică cu acești o sută de ochi ieșiți din orbite, tactili, omniprezenți în toată substanța lor cea mai profundă.

Nu mă miră ce face. Din ce în ce mai exaltat încearcă să răspundă la tot soiul de întrebări. Știe că e cald înăuntru, focul nestins avea, contrar, aceeași atitudine supusă ce perona cu glas de scrum singurătatea. Ființa ei, trăirea ei cu cea mai feciorelnică adăugire. Cum erau acestea înșelate! Își dădu seama prea târziu că universul nu se poate odihni, nu ne-am putea opri o clipă liniștită. Totul se modelează după o libertate ascunsă bunului gust, de acolo de sus, de unde se impune echilibru.

Tocmai acum când se afla la capătul acestui drum simți că nu mai are nevoie de căldură. De jur împrejur frunzele erau pe punctul să izbucnească emoțional lovind fără secure lumea. Le-ar putea descifra roua din zori. Nu va găsi însă nimic. Ar fi fost în stare doar cel mult să scoată din nomenclator nedumerirea.

Bird nu avea cum să-i răspundă. Asemeni fructului oprit divaga un echilibru precar, născând la poarta noului suspin, scântei de îngeri, rouă picurândă.

„Să aștept să cad să mă ridic!”