Astăzi este se pare mare zi de mare sărbătoare ecumenică, împlinindu-se peste 2700 de ani, restul zile, de la terminarea mandatului pământean al celui pe care evreii îl numesc Elijah, arabii Eilas, și noi Ilie, renumit prooroc, făcător de minuni, om sfânt, înainte mergător și, cu deosebire relevant pentru locuitorii din zona Orientului Mijlociu, aducător de ploaie.
Deși nu este cunoscut exact momentul în care s-a născut, se cunoaște un fapt interesant din perioada imediat postnatală a lui, respectiv faptul că după tăierea cordonului ombilical a fost înconjurat de niște oameni în veștminte albe care, conform relatărilor tatălui său, Sovac, l-au învelit pe bebe cu haine de foc și i-au dat să mănânce dintr-o flacără.
Povestea are un pic de sens, fiind vorba probabil de obstreticieni evrei în halate, nefiind însă clară chestia cu focul, dar mai ales motivul pentru care Sovac nu a sărit cu extinctorul la copil și cu bâta la psihopați.
Încă de tânăr Ilie a fost o persoană de o virtute ieșită din comun, în sensul că a postit toată viața, nu i-a trebuit femeie (sau bărbat), nici cărți, țigări, jocuri sau carieră, așa că și și-a petrecut cea mai mare parte a timpului rugându-se (efecte psihologice tardive, dar previzibile după expunerea inițială la foc).
Omul a ajuns la așa un nivel al virtuții încât nu s-a mai mirat nimeni că, atunci când majesatea sa regele Ahab și sinistra sa soție, Isabela, au decis ca în cele câteva cătune ale ”regatului” lor să se închine la Baal și Astarte, s-a enervat pe aceștia și pe regiune în general.
Încă de pe vremea aceea oamenii reacționau extrem de diferit la nervi; unii aveau nod în gât, alții plângeau și își smulgeau părul din cap și în fine alții deveneau un pic psihopați.
Nu știu exact unde să îl încadrez pe preasfânt care, văzând că nu se înțelege deloc cu oamenii ăia, i-a blestemat la câțiva ani de cod roșu de secetă și caniculă, rezultând în numeroase victime, majoritatea inocent by standers, surprinși de schimbarea de climă între pretențiile regelui și soluția de calmare găsită de Ilie.
Constatând urgia adusă de blestem Ahab a început să îl caute pe sfânt, să îi mulțumească, fiind nevoie ca acesta să se ascundă, abil, lângă o cascadă (ciudat de pustie, în opinia mea, pe vremuri de secetă) unde și-a reluat programul virtuos obișnuit.
Întrucât și pe vremea aceea cel mai deștept ceda primul, conflictul s-a terminat cu adoptarea religiei mozaice de către supraviețuitorii însetați ai regiunii.
În afara acestor frumoase minuni și realizări, marele Ilie a mai avut și altele, de exemplu a înviat pe un puștiulică înecat cu o coajă de lipie, probabil prin vreo manevră Heimlich de inspirație divină, dar mai ales a recunoscut că l-a simțit la un moment dat pe Dumnezeu pe lângă el, foșgăind sub forma unei adieri de vânt.
La negative ar fi doar faptul că și-ar fi omorât părinții, la îndemnul diavolului, fapt mai puțin important câtă vreme a fost iertat de Cel de Sus, în prezența unui dosar atât de impecabil de sfințenie.
Toată această virtute nu putea să rămână nerăsplătită așa că, atunci când a venit vremea să dea în primire, Dumnezeu însuși l-a absolvit de asta și de plata facturilor de spitalizare, urcându-l în cer într-o căruță de foc.
Trebuie că totuși în Rai sfântul, cu toate trăsnetele, fulgerele, ploile și secetele lui este un om destul de incomod, mai ales când este nervos, astfel încât din când în când este conjurat să mai vină și pe la noi, să își bată joc de Busu și de ceilalți.
Pare că astăzi totuși preaînaltul nu s-a sculat cu fața la pernă, dacă este să mă uit la cerul senin și canicula de aseară dar, dacă este adevărat că munca în această zi îl enervează, nu mă îndoiesc că, eu fiind de gardă, până diseară o să tragă o ploaie peste institut de o să închid termopanele.