n-are rost de fapt să mă încrâncenez așa
să storc și ultima suflare de viață
pentru ce în fond, lumea poate trăi și fără poezie
sau poate poezia e altceva decât niște biete
cuvinte încrucișate cum credem noi poeții
e ceva despre care nici n-am auzit
cum stăm așa între patru pereți
și scriem cu un sentiment exagerat al importantului
și frunți mult prea devreme încrețite
de fapt de ce aș face-o când oricum la capăt
de drum mă așteaptă cadoul nemișcării
al repaosului sau cu atât mai mult al nemuririi
ce importanță are dacă mai trăiesc pe pământ
în conștiința câtorva lunatici ca mine
și de fapt cândva sper să nu mai am nevoie de cuvinte
de dureri de cap și de spate și de tot
ce m-a supărat în această viață

1992, primăvara