Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta postala, Timisoara, Editura Brumar, 2012, 72 p.



Un debut peste cele semnate de Marius Chivu („Vântureasa de plastic“), Radu Nitescu („gringo“) si Alex Vasies („lovitura de cap“) îi datoram lui Mihai Amaradia, cu nume desprins din romanul „Ion“ de Liviu Rebreanu. Sa ma plâng de faptul ca placheta „Poeme pentru cutia ta postala“ nu a stârnit reactii prompte ar fi penibil. Eu însumi, probabil, am miluit titluri flescaite aparute în 2012. Apoi, nici nu cred ca soarta volumului se va schimba. Nu va atrage nominalizari, desi le-ar merita. La fel va pati si excelenta carte a lui Traian T. Cosovei („Jurnalul morilor de vânt“, Ed. Tracus Arte). Am repetat ca, totdeauna, cronicarii se vor impune pe ei însisi, datorita constantei, nicidecum literatura pe care o comenteaza.
Ucenic la clasici
Mihai Amaradia scrie ca un profesionist. Adica pentru a nu muri de plictiseala. Fiind înca un paria, versurile lui se distanteaza de tendintele generationiste actuale. Neoexpresionismul si mizerabilismul, desi au oferit câteva poeme tangential bune, tangential erotice (prin Claudiu Komartin si Dan Sociu), nu au contribuit cu nimic la schimbarea atitudinii fata de femeie. Pe douamiisti îi intereseaza mediul deplorabil, nu cunoasterea fiintei de alaturi. Oricum, indiferenta fata de sexul opus reprezinta o trasatura dominanta a literaturii române. Aici ar fi prea multe de discutat. Cu Eminescu se impun liniile imaginarului despre femeie. Cu Arghezi atingem apogeul expresivitatii. Cu Bogza ne desprindem de tabuurile sexuale. Cu Dimov recuperam erotismul suprarealist, aproape inexistent între cele doua Razboaie Mondiale, avându-l ca unic reprezentat marcant pe Ilarie Voronca. Cu Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei si Florin Iaru trecem, prin medierea intertextualitatii, de la amor la umor si sarcasm, recuperând frânturi din poemele lui Radu Stanca, Geo Dumitrescu si Constant Tonegaru. Tabloul se completeaza cu genialoizii B. Fundoianu, Nichita Stanescu si Cristian Popescu. Ultimul condiment îi apartine lui Mircea Dinescu, fara sfintenie, dar cu lacrimi.
Istoria liricii de dragoste în spatiul nostru se construieste în jurul acestor nume. Mihai Amaradia a trecut prin majoritatea experientelor mentionate anterior. În „Poeme pentru cutia ta postala“ avem certitudinea uceniciei serioase la clasicii genului. Scriitorul a asimilat trucurile precursorilor. A pastrat modelele retorice. A înlocuit imaginarul doar. Lectia de maturitate a debutantului consta în combinarea lecturilor fara a obtine parodii sau pastise. Autorul citeste, învata si prelucreaza. Observa reteta. Schimba dozajele. Unul dintre texte recurge la descrierea fetei de împarat din „Luceafarul“ eminescian, asteptarea din „Melancolie“ (Arghezi), supunerea naturii în fata femeii semete si sfidatoare din „Când treci“ (Mircea Dinescu) sau „Aer cu diamante“ (Florin Iaru) si, nu în ultimul rând, structurile concesive folosite de Mircea Cartarescu în „Damuta“: „De venit, vine, stiu când se însenineaza/ ea are privirile încruntate ca orice mândrete de fata,/ nici praful nu se ridica si vântul îsi tine suflarea,/ pasii ei sunt plutitori si câinii au un nod în gât,/ desi nu exagerat, soldurile ei impun magie,/ desi nu exagerat, fustele ei schimba culorile cerului,/ desi nu exagerat, pamântul de superstitie îsi scuipa-n sân// De venit, vine. Acum eu trebuie sa stau cuminte, cuminte/ si sa numar unu, doi, cinci, sapte“ („poem cu numaratoare“, p. 56). Panica universului ascunde mutenia amorezului.
Cumpatarea elogiului intra în recuzita prefacatoriei. Mihai Amaradia stie ca iubirea în arta înseamna disimulare. În efortul de a cuceri, masculinul se lasa dominat de feminim. Raportul de putere dezvaluie jocul de-a doamna si vagabondul. Barbatul alege hainele mototolite si atitudinea de martafoi. De aici provine, poate, si folosirea vocativului „iubita“ în contexte incorecte, care marcheaza naivitatea si pregatirea precara. Alteori, forta de seductie se masoara în ghidusii menite sa împiedice monotonia: „Câteodata fac lucruri din cele mai importante,/ recunosc asta cu toata lipsa de modestie./ Azi, de exemplu, ti-am strecurat o scrisoare haioasa în punga cu alimente/ ieri, eu ti-am cumparat cerceii/ pe care i-ai gasit în cana cu ceai,/ iar alaltaieri, eu am pus soarele sa rasara/ glumesc, asta n-am facut-o eu“ („poem usor“, p. 18). Pe de o parte, imaginatia ajuta la construirea cadrului idealist si la receptarea senzorial-impresionista. Pe de alta parte, cliseele functioneaza ca o ciupitura a tricepsului. Vânataia – trezirea la realitate – aduce dragostea în regim diurn. Reveriile se deruleaza cu ochii deschisi.
Poezie antiperspiranta
Mihai Amaradia îsi educa aproape impecabil temperamentul liric. Volumul lui transmite emotii controlate, asa încât sa nu fie nici dulcegarii, nici declaratii bombastice. Sensibilitatea lui aminteste de apucaturile lui Nichita Stanescu, improvizând discursuri de ademenire universala a femeii. Desi din carne si oase, destinatara ramâne indefinita, ca si cum ocheada mioapa ar încurca muza. Luarea în stapânire a partenerei se produce în maniera livresca: „Uite! Daca ridici mâna deasupra capului/ o sa-ti scriu totul pe coaste,/ acolo o sa-ti cânt chiar eu vechiul menuet“ („poem cu menuet, baldachin si pescari“, p. 20). Trunchiul iubitei închide Biblia între coperte. Imaginea, care aminteste de facerea Evei, este exceptionala. „Poeme pentru cutia ta postala“ functioneaza asemenea unui spam cu o propunere de blind date. Stilul lui Mihai Amaradia pare destul de format. Se vad, în cazul sau, lungile exercitii de redactare. Simturile se regleaza cu ajutorul analogiilor. În cautarea adresantei potrivite, mesajul circula cu semnale de atentionare. Opt ani de lucru i-au permis sa conjunge majoritatea însusirilor definitorii ale îndragostirii: „Pentru toate lucrurile care nu se spun închin vin,/ cu toate ca mai de folos mi-ar fi un service emotional,/ ca si cum as plimba prin lume un carucior fara copil,/ gol ca o urma lasata de tine în cearsaf// s…t Împaturesc poezia aceasta pentru cutia ta postala,/ ca pe o scrumiera într-o casa unde nu se fumeaza“ („poem pentru cutia ta postala“, p. 50). Substituirea proceselor afective invizibile cu structuri vizuale, care marcheaza starea de goliciune sufleteasca, devine exemplul perfect pentru tehnica valoroasa a cartii. Chiar si în momentele dramatice, lectura se dovedeste agreabila si senina, ca dialogurile între copii si îngeri. Atentia este captata si de bogatele dispozitii intertextuale.
Candoarea tonului nu se strepezeste nici daca intervine vreo suspiciune de tradare. Mihai Amaradia respinge tacerea alcoolica dintr-un tablou celebru, care sugereaza ca atât femeia, cât si barbatul beau împreuna în cinstea infidelitatilor reciproce. Masca natângului domoleste furia. Încornoratul priveste situatia livresc, în cheie tragicomica, apelând la absurdul din romanul „Iarna vrajbei noastre“ de John Steinbeck: „Nu contenea sa ma faca prost,/ chiar gasea amuzanta prostia mea,/ inutila la fel ca paharul cu absint al lui Degas./ Eu stiam totul, cum o gara/ îsi cunoaste chiriasii mirositori./ Da, era blondut, cânta la acordeon,/ al lui era puloverul cel maron,/ asa ca n-am mai întrebat./ Dar pe tine te-ntreb acum, ca trebuie:/ «spune-mi, domnisoara soricel,/ n-ai vrea sa te mariti cu mine?»“ („poem destul de impresionist“, p. 63). Referintele picturale se afla în proximitatea strategiilor întrebuintate de Floarea Tutuianu. Apropierea între o tema majora si o situatie triviala genereaza confuzie sentimentala. În acest punct, volumul are de câstigat. Poezia lui Mihai Amaradia nu tradeaza visceralitate sau secretii sudoripare. Ea actioneaza ca un antiperspirant, fiind caracterizata de estetism. Câteodata, întâlnim si secvente preluate din surse nedeclarate. De pilda, urmatoarea seamana prea tare cu videoclipul melodiei „Oficial îmi merge bine“ a trupei „Simplu“: „Nestingherit, preocupat cu nimeni, împartind la doi/ gasesc barbatul sub rufele ei când picura,/ una din fericirile lui mici e sa fie picurat si sa prinda cârlige,/ strigând în gura mare ca toate cârligele ei de rufe sunt ale lui,/ lumea crede ca seman mult cu el,/ când împart la 2 oricum te vad si pe tine/ de fiecare data când ma vad în oglinda, iar scaunele noastre/ ca doua pasari pliante, merg împreuna peste tot“ („poem cu domnisoara, batrân si cârlige vechi de rufe“, p. 42). În filmulet, Smiley, solistul formatiei, soarbe stropii de apa scursi din parul fotomodelului de origine ceheasca. Sa insinuez un rapt intelectual ar fi cam exagerat. Nimeni n-ar cuteza sa sustina ca episoadele când Siegfried, motanul dentistului Joseph Strauss din „Zilele regelui“ (Filip Florian) zgârie pe scaunele tapitate ale stapânului mesaje literare, ar fi plagiate dupa gesturile tandre ale lui Argus, câinele lui Antipa din „Lumea în doua zile“ (George Balaita), care, pe fotoliile din casa, inscriptioneaza poemul sententios „Mondo cane“, închinat prea adoratei Eromanga.
Una peste alta, volumul lui Mihai Amaradia are consistenta din doasca-n doasca.