Unul din momentele semnificative ale serviciului de gardă este, indubitabil, ora mesei.
Din aproape toate punctele de vedere (minus, desigur, mâncarea) acest moment are aproape tot ce îi trebuie : tacâmuri curate, poate chiar sterile, bucătărese devotate și infirmiere care îți aduc mâncarea, o iau după aceea, spală blide și te întreabă dacă ți-a plăcut. Practic în aceste momente, de la burlaci înrăiți până la multiînsurați, cu toții primim o lecție notabilă despre modul în care trebuie să decurgă dejunul unui bărbat flămând.
Minus desigur mâncarea.
Mai mult, având în vedere faptul că institutul beneficiază și de serviciile unui puternic detașment spiritual, bucătăresele fac eforturi inclusiv de a separa mâncarea de post, plăcută ochiului celui de sus, dar și lumenului intestinului bolnav, de cea contaminată, capabilă a umfla tiroidele, a deregla funcția ovariană și a lenevi testicolele de hulpavilor fără credință.
Astăzi fiind zi de dublu post, atât vineri cât și postul sfintei Maria (și cu siguranță se mai pot gândi câteva motive adiționale de a posti) vigilența personalului a sporit corespunzător, așa cum a lăsat să se întrevadă și frântura de conversație dintre specialistele în manipularea și cele în gătirea mâncării (dacă desigur termenul de ”mâncare” nu este nelalocul lui).
”Mâncarea este de post, nu”
”Da... sosul nu este, dar mâncarea da”.
Acest fragment de informație a lămurit multe chestii neclare din mintea mea, inclusiv informația că într-un fel eu am postit mereu în viață, minus sosul. Chiar și astăzi porția de friptură cu cartofi, minus carnea a fost cu totul și cu totul de post și am fost un prost și un necredincios că m-am îndoit atât de multă vreme de capacitatea de a ține, ca toată lumea, post.
Alocația pe pacient fiind la nivelul a doi trei euro pe zi nu este deloc greu să gătești de post în spitalele românești, desigur dacă nu iei în calcul amibele și euglenele din apă, capabile a spurca orice înghițitură a drept - creștinului, de la ceai la supa de legume. Mai ales dacă știi să discerni, teologic vorbind, între sosuri și baza de cartof, varză sau fasole a festinului.
Am semnat, ca de obicei, ceva la bucătărie. Aparent niște hărtii albe, cu niște cantități de alimente pe ele. Îmi place să cred că la pensionare nu îmi vor fi imputate câteva vagoane de cartofi la a căror cântărire, conform minții frumoase a coordonatorilor sistemului medical, ar trebui să asist, cu riscul de a pierde alte activități mult mai puțin importante (vizite, consulturi, externări). Mă bazez pe cinstea proverbială a bucătăreselor și administratoarelor bucătăriei, persoane care nu arată la o primă evaluare opulența și tupeul unor persoane ce au invadat de mult piața neagră a Bucureștiului cu cartofi, țelină și varză semimurată.
Desigur însă că mă aștept, cât de curând, ca aceste informații privind numărul de verze și dimensiunea medie a cartofilor să trebuiască trecute pe cardul de sănătate, alături cu numărul de dumicați cu care asiguratul a păgubit sistemul și, într-o fază ulterioară a implementării sistemului informatic, cu eficiența metabolică a acestuia, dedusă din cântăririle matinale obligatorii dinainte și de după căcare.
Acuma momentul magic a trecut și, cu smerenie și cucernicie, mi-am luat o înghețată, concentrându-mă pe porțiunea de post a acesteia și ignorând cât pot eu de mult smântâna, ouălele și celelalte ingrediente draconice scăpate de gilda păgână a producătorilor în compoziție, mulțumind cerului că iată, din toată această afacere anodină am produs un text care m-a mai înveselit.