mă pricepeam pe vremea aceea
sub pantalonii de băiețoi purtam o fusta lungă cu poalele legate ca mamaia noricăi
a mea era lumea epoca se înfierbânta pe pomeții si umerii mei
când mergeam să-mi fie frică seara în cimitir
nu mă duceam cu ceilalți copii ci singură cu gândul
credeam curajului meu toate justificările
iar ziua mâncam cireșe ca toată lumea
din cireșul crescut lângă mormântul unui mort de-a binelea
căci și noi ne jucam de-a mortul
tolăniți în iarba grasă a verii
în timp ce mamaia noricăi ne striga la masă
iar vecinul ei de la bucurești ne atingea sânii

eu strângeam cartoane ca toți ceilalți băieți
aveam bicicleta mea de ieșit seara
adica bicicleta lui tataia
dar citeam nopțile tot soiul de cărți amestecate
pe care le digeram de abia pe la amiaza
când toată lumea se ascundea de soare
iar eu umbră palidă cu picoarele goale
mă strecuram spre grădină
unde fumam toate țigările rămase nefumate din noapte

în unele seri căldura ne făcea să râdem
hohoteam ca uriașii rămași fără mâncare
nu știam ce ne lipsea
doar ca eu mă pricepeam pe vremea aceea
incursiunile îndepărtate erau netocite
înscrisul lor ademenea stelele