Iată-ne ascunși într-un lan de vârfuri cu urechi. Cine știe de când suntem pe drum. Ne-o fi prins și o ploaie peste ochi, ehei! Ghidului îi vedem doar măciulia toiagului și îi auzim, fiecare în traducere personală, vocea. ‘’Urmați-mă ca un izvor, acesta este secretul!’’, spune el zi și noapte. Atunci simțim soarele împrăștiat pe trupurile transparente cum ni se strecoară printre pietricele.

Am ajuns la un capăt de drum. Aici ni se pierde serios șirul auzului. De jos se strigă să ne întoarcem, de sus să facem un salt pe încredere. Cu urechile ciulite pășim în aerul necunoscut, dezorientați de sunete policrome cu aripi și gheare, ca-n pădure. Ne vine să ni le agățăm în bărbi pentru ca, fâlfâind din lobii elefantini, să găsim îndrăzneala de a asculta mai departe Abisul Păsărilor.

Pentru a mai alunga din spaimă ne povestim foarte repede visele, parcă am juca ping-pong pe malul drumului. Rostim cuvinte noi care ne sunt extrem de cunoscute, folosim pașii pisicii pentru inevitabilele apropieri, stăm în fața respectivei urechi și îi șușotim verzi și uscate cu emoție, cu spaimă, cu neprevăzut ignorând nodul din gât năpădit de furnicile tăcerii abia vindecate.

Orizontul evenimentului acesta neprevăzut își pune mâinile la ochi, ca în copilărie, și intra într-un con de întuneric unde aude cum se ridică din umeri a îndoială. O respirație aritmică îl face să înțeleagă dansul dungilor de lumină pe pielea incinsă în nuanțe rubinii. Acolo verii lui plătesc consumația orelor cu fața la perete numărând până la doi, ciulindu-și urechea în speranța că le vor crește și lor aripi de liliac, fiindcă ochii li se umpluseră deja cu solzi.

Ștefan Carol AlexAda*
*text scris în colaborare cu Ada Carol