1.Dincolo de arealul omului se întinde siderarea, prin care se târăște plictisit și solitar nefiindul, ce-și împarte entitățile în categoriile nonființării.

2.Entitățile nonființării au substanță de neant și întuneric în privire, și din când în când se strecoară în lăuntricul uman, prin poarta deschisă de boală.

3.Dincolo de cuvinte stă muțenia răstignită în țipăt și tăcerea dispersată de tumult în spațiul necuvintelor.

4.Dincolo de banal se întrezărește miracolul, niciodată atras de ființă, niciodată pus în dogme.

5.Dincolo de dezamăgire zvâcnește imperturbabil blazarea, ce-și deschide un tărâm al uitării, prin care rătăcește ființa dezabuzată și debusolată.

6.Când ne pierdem vocea din minte, tot locul ființial se umple cu vocale, peste care se depune vocea de cenușă fierbinte, care predică despre inutilitatea îngerilor, abstractul viselor și absurdul trăirii înconjurate de revelații și meditații.

7.Când neantul pe care-l credeam închis ermetic într-o zonă inaccesibilă a sufletului, răbufnește la suprafața aderentă la real, înțelegem atracția negativului, morbidului și ilogicului, și repulsia față de echilibre, armonii și pozitiv.

8.Eu cred că Dumnezeu a pus lumea și oamenii în algoritmi și formule, pentru că altfel omul ar fi guvernat de haos, ar fi covârșit și copleșit de greutățile cumulate ale hazardului și imprevizibilului.

9.Destinul omului, fără a îngloba o matrice existențială, cu elemente telurice, însă și esoterice și divine, ar avea forme sinusoidale.

10.Prin inserarea în structurile destinului a divinului, acesta își schimbă formele fluctuante, oscilatorii, care obnubilează trăirea fără orizonturi deschise înspre divinitate, în rețele luminiscente, prin care viața se deplasează drept, urmând un scop predeterminat.