Mai stai o secundă vară fierbinte. Un salt, o curgere a liniei vieții, o întâlnire cu un pelerin cunoscut, o umbră, o frunză, o șoaptă peste cai abătuți cu potcoave de plută. E atât de departe căldura, orașul, nopțile albe, zâmbetul tău, da, zâmbetul când îmi șopteai în ritm de bachata să desenăm rune peste noile ploi, blazate, întâmplate, ca niște colți de argint făuriți prin luna ferestrei ruptă oval și cusută excentric peste stropii de lacrimi ai sufletului meu meteoric.

Ploua magistral pe o cale lactee. Cocorii dansau ultimul dans nevăzuți într-o dantelă de ploaie concretă. O să ne topim în noapte de-atâta iubire spuneai. Norii rătăceau în clișee de film mut în pereții odăii stigmatizați de ploaia măruntă. Ploua cu lacrimi de îngeri pe cetina goală ca un fel de fântână săpată adânc în lumină.

Mai stai o secundă ți-am spus. O șoaptă, o frunză, o umbră, o noapte, o rună. Dragostea noastră seamănă cu umbra unei aripi zidite în nori. E atât de departe. Profundă.