Prima oară m-am întâlnit cu senzația de sacru nu într-o biserică cum poate ar zice majoritatea și poate că ar fi sinceri așa cum și eu sunt acum. A trebuit să trec printr-o fază intermediară ca să înțeleg sacrul sălașului sfânt, una la care încă mă mai întorc cu drag. Departe de mâna omului și de arta care se naște prin ea, în natură, în pădurea de brazi.

Pădurea de brazi o percep foarte diferit de orice altă pădure, sunt ca niște soldați ce rămân pe poziții împotriva timpului care nu îndrăznește să pășească înăuntru. O singură voință, mereu vie, ce nu se lasă înduplecată . Răsuflarea lor poate fi ușor confundată cu câte o briză lină ce-ți șterge orice urmă de deznădejde.

Când am pășit înăuntru m-a cuprins o liniște ce mai apoi urma s-o regăsesc în mânăstirile micuțe din lemn pitite prin munți, departe de graba ce-a înlemnit sufletele. Senzația că brazii îmi urmăreau fiecare pas era la fel de puternică precum aerul curat ce-mi aducea aminte de începuturi, de prima gură de aer. Era liniștea tulburată doar de sunetul bocancilor mei care făceau acele să trosnească, încât simțeam că ar fi fost de bun simț să-i dau jos, cuprins fiind de solemnitatea molipsitoare. Așa cum mai târziu am înțeles fără prea multe explicații de ce îți descoperi capul cerului în mânăstire.

Acum știu de ce e un sacrilegiu tăierea unui brad. Când eram mic simțeam doar o durere tăcută în fiecare Crăciun, până când a cumpărat mama un brad artificial.