Câteodată pot ține în palmă trei frunze. Tăcuții scripeți scot din adânc mănunchiuri de ramuri. Doamne cum smulgeam cel mai tainic secret și încălcam dreptul la sacru al frunzelor toarse din cetini de codrii de-aramă. Duceți-vă să vă căutați caii pe vârfuri de munte, chiar dacă sunt obosiți de-atâta neprivit către cerul albastru.

Câteodată pot ține pe pleoape trei zbateri. Anotimpul incert plătește orice fel de chirie numai să fie un loc sfânt, să-și înfigă pasărea în pământ ca o cruce. Eu agățam de un băț o flamură roșie. Scoteam la zbor corbii ascunși sub aripi de palisandru. De ce nu-ți îngropi superstițiile mincinoase? Urma cailor are dreptul la un cânt de pasăre măiastră.

Câteodată pot ține pe umeri trei îngeri. Atunci istoria omenirii devine o regiune uitată de vânt și suspine. Nu-nțelegeam nimic dinspre paturi și gratii. Cine își închipuie că îngerii au propria lor oră de culcare? Focul devine lumină iar lumina cenușă. Doar puțini s-au trezit. Cât suntem de-o seamă! Fiecare cu sferele lui. Pentru cine pașteți voi iarba, cailor sălbatici?

Adio in-vers. Și tu frunză, pasăre și înger. Adio vă spun! Mânjii de cărbune și-au câștigat dreptul la cotropire.