La Ciolpani, de Sfântă Mărie Mare, în vremea copilăriei mele, se ținea bâlci. Și doar de Sfântă Mărie mă duceam la Ciolpani, la casa unde se născuse tata și pe care o părăsise în copilărie, la divorțul părinților lui.

Ca un făcut, ca un noroc și, mai apoi, peste ani, ca un blestem, casa de la Ciolpani se afla în mijlocul satului. Și, așa cum era firesc, acolo se așeza și bâlciul. Cu scrânciobul de lemn, învârtitoarea cu lanțuri, acadelele colorate, cu peștele proaspăt prins și lăutarii țigani, pe care tata și fratele lui îi plăteau să cânte la noi. Așa era la bâlci.

Se punea masa în curte, în fața casei, și nimeni nu se jena pe vremea aia, ba dimpotrivă, se salutau veseli prin gard și se mai aciuia câte unul la chermeză.
Aurică venea și el cu plocoane alcoolice pentru că mama, femeie zelos creștină, îi botezase un plod cu numele lui taică-miu, pe care, mai apoi, peste ani, tot mama îl trimisese și-l ținuse la școală în București. Pe plodul lui Aurică, zic. Era păcat să se piardă și ne-o ajuta și nouă Dumnezeu.

Deși nu era de-a locului, mama era mai iubită în Ciolpani decât ceilalți slăvitori ai Sfintei Mării aflați în curtea noastră. Poate pentru că nu suporta buruienile crescute într-un an întreg, poate pentru că vorbea despre toate ale vieții peste gard cu vecinii și le aducea cafea măcinată și napolitane din capitală. Poate pentru că nu avea mustață precum cealaltă nevastă de ciolpănean, sau poate pentru că știa să curețe suficienți pești pentru câți petrecăreți slăveau Sfântă Mărie la răscrucea satului. Sau poate pentru că era o băgăcioasă cu inițiative revoluționare, mai ales în curtea altora.
Una peste alta, mama umplea masa cu de toate, iar fratele tatei umplea curtea cu lăutari.

Așa era bâlciul pentru mine la Ciolpani. Și, cumva, toți păreau fericiți. Inclusiv eu, care mă dădeam în scrânciob de sute de ori gratis, pentru că era pus fix în fața curții noastre și țiganul, posesor al scrânciobului, bea plocoanele lui Aurică alături de restul familiei mele.
Altceva nu mai conta, oricum, mi-era frică să mă dau în lanțuri și jenă să mă plimb printre ciolpăneni. Prea prietenoși. Așa că mă dădeam ca tuta de sute de ori în scrânciob și mă prefăceam că nu văd când ditamai masa de petrecăreți din curtea mea îmi făcea cu mâna. Pur și simplu așa era la bâlci.

Nimic nu a egalat, în timp, sentimentul de libertate și bucurie pe care îl aveam când banca mea din scrânciob ajungea în cel mai înalt loc. Vedeam de acolo oamenii mici, acadelele mari, peștii sacrificați și acordeonul lui Aurică. Le vedeam. Pentru că, na, era doar un scrânciob din lemn.
Dar mai vedeam din el troița Sfintei Marii de dincolo de porțile noastre. La care mama mă ducea numai cu capul acoperit de o băsmăluță imprimată cu bujori roșii, aspră și prea mare, care înțepa bărbia.

Abia așteptam să vină Sfânta Mărie și mama mă asigura că nimeni altcineva în afară de Sfânta Mărie nu ne va ocroti și ajuta mai abitir în viață.
Și, să vă spun cu mâna pe inimă, ne-a ajutat toată slava asta, mai ales pe mine, când, peste ani, studentă și rătăcită prin Bucegi, am avut onoarea ca, într-o bodegă prahoveană, la acordeon și voce, Aurică să-mi cânte:
”Foaie verde, foaie lată, la Ciolpani, la Crucea-naltă....Oooof, ce dooor, ce chin, ce jaaaale, pe la pooaartaa dumiiiitaleeee! ”