În relația cu bucătăresele institutului sunt deja în cel al 20-lea an de relație contractuală.
Practic o viață în care am îmbătrânit împreună (deși, notabil, nu mai țin minte momentul în care dumnealor erau tinere și frumoase).
Ca orice pâlc format dintr-un bărbat și mai multe femei, ne înțelegem bine, oarecum din priviri. Arareori mai este nevoie de cuvinte, gen :
- Vreți ciorbiță?
- De care?
- De zarzavat.
- Nici bătut cu lanțul.
Sau
- Uitați, domnul doctor, ficăciori
- Ia mortăciunile alea din fața mea.
Cu tot acest comportament care unora mai puțin rafinate decât domniile lor li s-ar părea capricios și năzuros (la urma urmei acum vreo 10 ani hăpăiam orice rătăceau dânsele în cratiță) ne înțelegem și ne susținem reciproc.
Cel puțin ele așa zic, că eu mereu le-am susținut când a trebuit deși, de fapt, nu am vreo amintire completă legată de asta.
Menuul de seară este de obicei mai negociat decât o carpetă de jihadist la vreun bazar din Levant:
- Diseară avem orez
- Păi spuneai că ții la mine
- Ficăței atunci.
- Mai bine restul găinii
- Mai am niște castraveți vă pot face un țiațic din ăla de-al dumneavoastră
- Să nu mă ardă la stomac fără o bucată de carne.
- Avem ouă, vă fac o omletă?
- Nu o să te pot opri, nu-i așa?
De obicei după stabilirea menuului pentru festinul de seară discuția trece fugar prin zona politicului.
- Suntem supărate domnul doctor.
- De ce?
- Că l-a dat afară pe ăla care voiau să-l pună ministru.
Nu comentez. Cred că știu de ce le macină.
- Dar, domnul doctor, unul mai bun nu găseau ?
- Nu.
- Adică vreți să spuneți că nu exista nici unul mai bun ca el?
- Nu există.
Nu mă cred chiar 100%.
- Haideți domnule doctor ...
- Ce să vă zic fetelor, mie îmi plăcea cum se îmbrăca. Mi-ar plăcea și mie să mă îmbrac la fel, dar nu cred că aș ajunge până la colț și m-ar lua salvarea, să mă ducă la minister, la Obregia.
Da. Sunt reconfortante discuțiile cu personalul culinar al institutului.
Aproape la fel de reconfortante ca țiațicul.