duminică. buluc de clipe peste mine. unele foarte ascuțite stridente altele mov sau diforme ca niște cartofi. le dau la o parte cu un cuvânt sau două. nimic. s-a spart rezerva de timp a lumii. cisterne întregi de istorie se sparg în capul meu. ca să scap mă gândesc la M.

mă gândesc la M. cum tremură el pe interior. numai și numai pe interior unde nu-l vede nimeni în afară de mine. și eu nu spun nimic.

curajul îmi vine abia mai spre seară când oamenii mor un pic liniștiți în paturile lor din pal melaminat pe saltelele lor cu memorie.