Se înălțau, unul după altul, cocorii cu aripile verzi în zbor criptomatic. Rânduri de aripi pierdute-n depărtări, șuvițe desenate-n grafit pe platforme de lemn cu propriile mâini tăbăcite de atâtea cuvinte nerostite. Albeau pescărușii așezați suav și tăcuți pe papilele gustative adâpostindu-se de ploaie în lipsa frunzelor de ulm căzute de mult în gândirea profundă. Însemnele de la intrare, resturile acelea de imagini românești, o dovadă că sunt, s-au înstrăinat de visele toate. Undeva, o căciulă este luată de vânt, anacronic, rătăcind printre morile de vânt și noi constelații în căutare de prunele coapte.

Am văzut pădurea deasă clipind a nesomn în timp ce drumul cotea părăsit de ambulanții artiști, departe de ceasurile ce bat împărțind timpul la ecuația „existenței” în doi, poate prea clasic. Undeva, lângă o toartă de lut, undeva, la o coloană a infinitului distanță.

Vânez libelule. Nu știu de ce și de când. Poate de când m-am născut convins fiind că lumea este martoră la acest simulacru. Vânez libelule cu ochii verzi și o singură aripă. Aripi de lemn subțiri, străvezii, ascunse niciunde pe drum, sub podea sau sub coaste.

Le vânez poate pentru locul lor prea secret. Ceainăria românului Chang, unde se înalță cocorii cu aripile verzi și mâinile tăbăcite pe aceeași platformă de lemn și vechile scrisori ce stau aproape de noi și de frunzele toate. Sau pentru zborul lor imperfect, “duhnind” a tăcere, întâmplare și prundiș între ape.

Vânez libelule. Nu știu de ce și de când. Poate de când m-am depărtat de tine, cuvânt nerostit, criptomatic.