Povestea se complică. Să cauți un cuvânt în afara sferei, să născocești metafizica unui glonț când timpul devine perplex, năucit de credință. Orice femeie îmbătrânește când aerul devine prea dens. Orice cuvânt strigă rănit atunci când se pierde în gara pustie. Cum stau lucrurile! Simțurile, argumentele, cuvintele-n somn sunt enigme ale timpului căutat, o aripă de libelulă de lemn ascunsă undeva pe verandă.

Stranii conversații neașteptate, cu ochii vii, arzând în puterea verbului a fi împreună. Fără îndoială răsăritul soarelui își caută florile preferate. Fără îndoială plăcerea zborului își caută aripa zămislită de cerul albastru. Fără îndoială tăcerea e sculptată-n pietre pe drum prăfuit iar roata de lut iși caută trupul cu gust de ființă iubită.

Am întrebat cu precauție ieșind din acea tihnă ciudată: „ce aveți de gând să faceți cu praful de pușcă și cu urma de cal pe văioagă? Frunzele nopții nu dorm ci visează legănate de vânt cu două rânduri de aripi. Unele îmbătrânind prematur printre ramuri, celelalte existând pur și simplu-n cuvânt ocolind cu mirare numai florile, florile dalbe, florile de măr neîntinate.

A început să râdă confuz. Îi căzuse o andrea peste mâneca nenăscută. Și-a pus ochelarii ca și cum ar fi avut răspunsuri la toate frământările lumii: „totul e să știi s-aștepți zborul nevinovat al libelulelor verzi cu ochi pământeni și-apoi să zbori cu aripi de lemn străvezii pe galaxii de grafit și iar s-aștepți și iar să zbori până totul devine lichid, curgând cu aspide-n deșert până departe, ca o pândă în noapte”